19/08/22

„cutia toracică” (merlich saia) | lectură în dialog

La Editura Tracus Arte a apărut volumul de poezie cutia toracică, semnat de merlich saia. Autorul s-a născut la București în 1982 și a absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”. A debutat în 2014, la aceeași editură, cu garda de corp, pentru care a obținut Premiul Național „Mihai Eminescu”, Opus Primum, Botoșani, 2015. Cele mai recente poeme ale lui merlich saia ne propun, în opinia Ramonei Boldiszar, „un spațiu deschis, infinit”, contrastând cu „încastrarea” sugerată de titlul acestui ciclu.

***

Dana Pătrănoiu: Am parcurs de două ori volumul lui Merlich Saia pentru a mă racorda la discursul autoscopic al autorului și a-i recepta viziunea propusă. Înainte de a încerca să formulăm împreună câteva idei în marginea cărții, te întreb cum ai parcurs tu cutia toracică.


Ramona Boldizsar
: Spuneam într-o cronică recentă că sunt întotdeauna acaparată de interes și curiozitate când ajung la o carte de poezie nouă sau la un poet/o poetă pe care nu am mai citit-o. Nu știu dacă sunt, în general, un om prea curios, dar când vine vorba de poezie sunt cu desăvârșire astfel. M-a prins cutia toracică și am citit-o trecând de la un cadru la altul cu interes și, adesea, chiar o ușoară confuzie plăcută — pentru că voiam să descopăr ce se ascunde în ceea ce mi se părea a fi un teatru al unui sine dedublat. 

D.P.: Juxtapuneri oximoronice („e prea devreme. e târziu” - p. 44), notații în manieră jurnalieră a unor ore & minute care nu par să marcheze evenimente memorabile sau măcar consistente, o percepție foarte personală și bulversantă a reperelor temporale (zi/noapte, anotimpuri), spații fluide mai degrabă psihologice decât geografice, o preocupare compulsivă pentru elementele corporale, însoțită de înregistrarea unor transformări anatomice ale subiecților poetici („claviculele sunt verzi. reci. se rup greu. coastele mele încap în cutia mea preferată de dulciuri”), o stare generală de „descleiere” fiziologică, de dezintegrare a entității între „prea multe obiecte care își schimbă / prea repede / numele” (p.44). Toate acestea și altele l-au îndreptățit pe Bogdan-Alexandru Stănescu să califice acest volum drept un tratat de schizopoetică. Cât „schizo” și câtă „poezie” în cutia toracică, din perspectiva ta?

Ramona Boldizsar: Îmi place grozav de tare cum te-ai decis să analizezi această parte a poeticii din cutia toracică. M-a intrigat de la bun început descrierea de pe coperta 4 — Bogdan Alexandru Stănescu are acest dar excelent de a te atrage către o carte cu ajutorul acestor descrieri câteodată neașteptate. Voi spune că am vizualizat și eu acest volum mai degrabă dintr-un unghi psihologic decât unul geografic. Sigur că adesea avem de-a face cu anotimpuri sau spații mai mult sau mai puțin clare, dar îmi dau senzația că se transformă toate (și atât de lesne) în stări (mai degrabă decât locuri). Mă gândesc acum și la recurența celor două femei și modul în care sunt observate, fugitiv, cinematografic aproape. Ele ar putea să nici nu existe, la o adică, mi-am zis asta de multiple ori. Suntem în mintea cuiva — nu știm prea bine dacă a poetului sau a unei extensii ale sale (sau dacă, din contră, nu avem de-a face cu mai multe minți, chiar dacă localizate poate în aceeași cutie craniană). Adevărul e că nu putem ști foarte bine, aceste detalii transcend calitatea de informație și se așază mai bine în teritoriul experienței. În acest sens, dar poate nu doar așa, mi s-a părut foarte potrivită și chiar ingenuă descrierea lui BAS. Cât e schizo și cât e poezie? Poezia de aici apare pentru că există această ipostază schizo, așa că sunt tare bine îmbinate și probabil că, în cazul ăsta, calitatea (fie ea și doar interpretativă) schizofrenică precedă poezia din volum. Sigur că aici e un joc infinit, cine a apărut primul, oul sau găina? Pentru că, în același sens, schizo e posibilă pentru că există aici poezie. Nu știu ce crezi tu despre asta, dar în ceea ce mă privește această lipsă de concluzie&concludență mă atrage în poezie. E un spațiu deschis, infinit, așa cum pare a fi și poezia lui Merlich Saia din cutia toracică (cu atât mai interesant cu cât există și acest contrast cu titlul care e ceva destul de încastrat și închis, o cutie toracică e o cutie toracică cu spațiu și compoziție limitată). 

D.P.: Un univers conturbat, traversat de imagini dezolante repetitive și îmbibat în culori preferențiale - albastru „de metilen” și roșu („șarpele roșu are haine roșii. și o piele roșie. soarele a căzut pe șosea. s-a spart. bucăți de sticlă roșie sunt împrăștiate peste tot” - p.33). Dacă am alege să povestim evenimențial volumul lui Merlich Saia, ce am putea spune? Sau altfel, ce reușește să transmită, cumulativ, notația poetică a autorului? 

Ramona Boldizsar: O întrebare aproape capcană — e greu de rezumat acest volum care se mișcă atât de mult în zona psihologică și senzorială. Dac-ar fi totuși să-mi încerc mâna, cu oarece modestie de data asta, probabil aș spune asta: un bărbat și contrapartea sa feminină se analizează pe sine și exteriorul, viața se desfășoară temporal ambiguu, iar existența celorlalți este esențială, dar imposibil totuși de cuprins din punct de vedere material. Avem de-a face doar parțial cu o lume reală și mai mult cu una fantomatică. Realitatea se conturează clar prin anumite detalii (de multe ori recurente) care ne dau indicii cu privire la viața fizică a (posibil) două personaje, meseria de doctor, plaja, copilul, vara, hainele, lipsa lor, actul sexual și altele asemenea. Acestea însă, la o privire mai atentă, par să se disperseze. Sau nu să se dispersese, ci să se (re)aranjeze în spațiul infinit al proiecției, acolo unde senzațiile (care poate nici nu ajung la starea de sentimente pasibile de numire) se mișcă nu neverosimil, dar într-un vortex continuu. Care nu poate fi numit, de aceea și poemele sunt doar o trecere și o autoscopie continuă.

D.P.: Câteva personaje sau, dacă e să păstrăm grila propusă de BAS, un jam session de voci pornind de la eul narator - acel „eu sunt treizecișitrei de rotații pe minut. / sunt noăzecișișapte de rotații.” (p.24) - participă la discursul poetic din cutia toracică. Ce ne propune monologul clar conturat (inclusiv tipografic, prin litere cursive) al femeii care nu-și mai suportă frumusețea și care afirmă: „sunt mâncată de vie de mecanismul de supraviețuire. / în corpul meu sunt sute de oameni. / care nu mi-au zis niciodată nimic.” - p. 78)?

Ramona Boldizsar: Sunt intrigată de paralelitatea de voci prezente aici pe care eu, într-un final, am ales să le percep ca fiind doar două: un el și o ea. Nici nu știu care m-a interesat mai tare, dar simt că vocea acestei femei este suspusă cumva unei delăsări continue. Citind, mi s-a părut că am de-a face, adesea, cu cineva care nu mai are nici speranță și nici dorință. În loc să se caute pe sine, este acolo, s-a găsit, cum s-ar spune, și se prezintă mai degrabă decât să caute concluzie (spre deosebire de cealaltă voce care nu are niciun soi de finalitate în ceea ce privește cine sau ce reprezintă). În sensul ăsta, vocea acestei femei e parcă mult mai internalizată și mai lipsită de ancorare în real, ca un al doilea strat de inconștiență. Mi s-a părut de câteva ori că vocea asta este ușor de comparat cu depresia și cum aceasta te înfundă și te scoate la suprafață întotdeauna neașteptat. Cum nu poți știi niciodată ce se află înăuntrul cuiva oricât de tare și frumos zâmbește, așa nu poți probabil pătrunde niciodată nici interiorul adevărat al cuiva atunci când și-l narează — unu, pentru că ești pradă cuvintelor și modului în care le folosești și, doi, pentru că ceea ce vezi tu despre tine e doar una dintre proiecțiile posibile. Mai cu seamă când e vorba despre un personaj poetic care are sau nu corespondent real (fie și doar la nivel mental).

D.P.: Personajul (să-i spunem central) își ridică des ochii spre cer pentru a privi soarele, deși uneori „în loc de cer și de soare vedem ceva / foarte luminos care ne îngrijorează.” Sau stelele care „se pregătesc să cadă. / 100 de bucăți au fost anunțate”. Glasul unei femei enunță: „sunt o pădure de mesteceni”. În alte fragmente poetice, apar un papagal alb-albastru care vorbește într-o limbă de neînțeles (nu ca alți papagali din Amazonia), un pui de pisică negru „care a trecut de mai multe ori / peste sfârșitul lui de pisică neagră” sau insecte obișnuite - țânțari, muște, coropișnițe - care invadează (uzual) universul fiziologic uman. Care ți se pare a fi viziunea lui Merlich Saia vizavi de lumea naturală înconjurătoare în epoca (de sensibilitate) postumană?

Ramona Boldizsar: Nu am conectat deloc poezia lui Merlich Saia cu postumanul — nici măcar ca opoziție. Asta pentru că simt că există încă suficientă poezie română contemporană care nu se conectează în mod concret cu postumanul sau vreo extensie a ce înseamnă acest concept azi. Altfel spus, nu mi-a trecut prin cap întrebarea asta până acum. Dacă fac un exercițiu retrospectiv și încerc să creez această antiteză pentru a scoate niște concluzii, simt că nu reușesc. Poate pentru că poezia lui Merlich Saia din “cutia toracică” rămâne pentru mine la un nivel psihologic, o internalizare a unor trăiri/senzații, fără definiții și experiențe neapărat concrete. Totul ar putea fi la fel de bine un vis, o metaforă, un fel de-a spune ceva despre mintea umană sau pur și simplu despre ceea ce suntem și nu suntem în fiecare zi. O proiecție cinematografică compusă din o sumedenie de scurt metraje. Fără explicații. Fără personaje clare. Uneori chiar și fără dialog. Doar scene și imagini. Și concluzii nu se pot trage pentru că nu există suficiente date care să ne poată face capabili să denumim asumpții din care să tragem concluzii (reușite sau altfel). 

D.P.: În 2014, Merlich Saia își publica volumul de debut - garda de corp . Cum au crescut acești opt ani în poezia lui, ce păstrează ca amprentă inconfundabilă, ce aduce nou cutia toracică?

Ramona Boldizsar: Nu am citit garda de corp, dar mi-ar plăcea s-o fac ca exercițiu invers de explorare. Cu siguranță a crescut și s-a transformat fie doar și pentru că în opt ani de zile identitatea și interesele oricui migrează (fie în propriul univers, fie chiar în afara lui). Așa că aici rămâne pentru mine o simplă curiozitate pe care sper s-o satisfac la un moment dat. În acest sens, mi-ar plăcea dacă ne-ai spune tu cum a crescut poezia autorului și dacă simți că există diferențe, asemănări — sau pur și simplu dacă se pot conecta cele două cărți prin altceva decât trecerea timpului.

Aleg, pentru final, un poem în care lirismul prevalează asupra notației clinice, creând „frumusețe” fără rest:

eram foarte frumos
erai foarte frumoasă
obișnuiam să adormim singuri
aproape că nu ne mai pasă
aveam împreună un corp
singur
lăsat pe hol
târând după el
sute de kilograme de frumusețe

_________

Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

05/05/22

„mamifere subatomice” (Vlad Beu) | lectură în dialog

La Editura Tracus Arte a apărut volumul de poezie mamifere subatomice, de Vlad Beu. Autorul s-a născut la Mediaș, în 1980, și a fost programator, coordonând dezvoltarea de jocuri video. Debutul său în poezie este văzut de Ramona Boldizsar drept „călătorie prin pânza freatică a irealului”.

***

Dana Pătrănoiu: Cineva îmi spunea recent că a descoperit cu plăcere mamifere subatomice, dar că îl intrigă „sclipirile” secondate de obscurități voite, iar emoțiile pe care i le stârnește sunt ambigue. Cum a fost întâlnirea ta cu acest volum de debut, în care autorul tatonează „zone periferice subatomice”, lăsându-ne să întrezărim „partea neîncepută a realității”?

Ramona Boldizsar: Începi cu o întrebare minunată pentru că acesta este elementul care mă intrigă și mă atrage cel mai mult la poezia lui Vlad Beu, această parte neîncepută a realității, un spațiu în care nu știm nimic și pe care poate că nici nu îl putem accesa vreodată. Mă gândesc acum la interviul pe care l-a avut poetul la Biblioteca lui Gelu cu Gelu Diaconu de la „O mie de semne”, mărturisește că este dislexic și disgrafic și, cumva, această confesiune se mulează extraordinar pe conținutul cărții. Pentru că există în versuri ceva la care nu ajungi și nu poți ajunge, un oarecare du-te vino între realitate și irealitate, între palpabil și imposibil de cuprins, te poartă într-o zonă a inaccesibilului, o cameră obscură din care e posibil să extragi ceva sau nimic în același timp. Pentru cineva care înțelege cum funcționează dislexia și se deconetează des de la realitate, acest spațiu poate fi deopotrivă relaxant și înfricoșător, ceea ce nu înseamnă altceva decât că se creează un teren prielnic pentru creativitate. Mă atrage această obscuritate și în special sintagma asta, „partea neîncepută a realității”. Această „obscuritate voită”, cum o numește interlocutorul tău, cred că e o scânteie foarte productivă în poezie. Întâlnirea mea cu mamifere subatomice a fost una grozavă din mai multe puncte de vedere, dar mai ales pentru această călătorie prin pânza freatică a irealului.

D.P.: Mâine e „aceeași zi”, cu derulări repetitive, în care sinele exterior se înfățișează „decupat cu precizie / în format ușor previzibil”. Cum merge însă treaba la interior?

Ramona Boldizsar: Cred că la interior accesăm mai puțin — poate nici măcar cât își dorește poetul și nu e complet clar cât vrea să (ni) se dezvăluie. Sunt câteva poeme care vorbesc mai mult despre interioritate (poate în special cele care traversează și valorifică cumva terenul copilăriei). Cu toate astea, cred că Vlad Beu pariază mai mult pe paralelismul real-ireal, dar nu la fel de mult pe exterior-interior. Rămâne la o poezie de suprafață care încearcă să organizeze viața și amintirile, care încearcă să confere sens și formă trecerii din punctul x în punctul y — cu o sumedenie de lucruri concrete care, desigur, adesea se încâlcesc cu interioritatea (pe care, conștient, mi se pare că ne-o aduce la lumină mai domol, petrece el mai mult timp acolo pentru a ne arăta nouă lucruri din afară). Într-un interviu recent la Timpul Prezent cu Adela Greceanu, Claudiu Komartin vorbește despre necesitatea de a spune adevărul în poezie. Și mi se pare că Vlad Beu are multe efecte tehnice iscusite și că știe să fie ludic, dar totodată că e serios chiar și când se joacă, are o miză puternică și se preocupă de adevăr în poezia lui. În sensul ăsta bun al dezvăluirii sinelui și experiențelor, a da un sens conținutului vieții tale prin poezie — și o face chiar și atunci când nu ne este nouă foarte clar ce se întâmplă la interior. E o formă de dezvăluire, poate ușor voalată, poate o traiectorie de (auto)descoperire prin lovire de realitate & exterior.

D.P.: Cât de permeabilă îți pare membrana ce separă lumea fizică – cotidianul bulevardului Titulescu și al tramvaiului 1, al betoanelor și al zidurilor „muie dinamo” – de cea virtuală, a sentimentelor exprimate prin emoticoane?

Ramona Boldizsar: O curiozitate cât se poate de firească — e ceva ce te poți întreba de la începutul până la finalul acestei cărți. Unde separăm realul de ireal, cum ajungem în partea neîncepută a realității, cum se fixează pixelii ăștia pe existența noastră complet mundană și concretă unde spațiile sunt, iată, atât de prezente, reale, numite și ușor recognoscibile. E greu însă de răspuns cât de permeabilă este această zonă pentru că mi se pare că o să cad direct în capcană — viziunea cuiva care scrie de pe poziția de programator, care înțelege mai bine virtualitatea și are o conexiune probabil distinctă și mai plină de semnificație decât ceilalți, ei bine această viziune s-ar putea să nu fie deloc direct proporțională cu orice ar putea considera cineva din afară că e permeabil sau impermeabil. Ce e clar e că nu poți atinge zona asta, dar o poți privi și uneori doar la suprafață. Există anumite straturi în poezia lui Vlad Beu care sunt cumva decantate, nu știm dacă pentru noi sau pentru sine sau pentru alteritate care nu are un obiect precis. Însă chiar și această limpezire nu oferă concretețea interpretării, aș merge poate atât de departe încât să spun că orice sentimente exprimate prin emoticoane aici e în sine o decantare, pentru că teritoriul virtual pe care-l configurează și explorează Vlad Beu (în super conexiune cu realitatea) este unul mult mai divers și complicat, la care eu nu am acces — presupoziții tehnice și virtuale pe care el le înțelege de facto și noi doar le putem privi și cel mult recunoaște, dar care, cel mai probabil, adesea trec printre noi. Ca niște geek inside jokes foarte reușite.

D.P.: Poemul „40 azi” vorbește despre „un aparat nemțesc / de fabricat o lume mai bună”. Este o ironie acolo – cred că s-ar putea vorbi despre o lume mai ordonată, cu legături funcționale clișeiza(n)te, nu neapărat de una „mai bună”. Și, totuși, poezia lui Vlad Beu te face să întrevezi designul „mai bun” al unei posibile realități/al unei lumi viitoare?

Ramona Boldizsar: E interesant și jucăuș aparatul ăsta nemțesc. M-am gândit, întâlnindu-l, că ar fi și o ironie post-război, post-comunistă, post-revoluție. O ironie care să sugereze că ne-a fost greu și acum ne îndreptăm spre o lume mai bună, reglată după niște mecanisme pe care le știm noi bine, undeva din străinătate, ceva care să fie riguros, bine organizat și care să ofere un succes garantat. Nu m-am gândit prea mult că ar fi aici sugerată o posibilitatea unei realități/lumi viitoare în mod real, ci mai mult ca un joc între real și virtual, între ce a fost și ce o să fie și potențialitatea lumii tehnice. De fapt, nu poți să știi, așa cum nu poți accesa nici irealul, așa cum te joci și cu virtualul. Aparatul nemțesc de fabricat o lume mai bună ar putea fi pur și simplu o mantră personală, în aceeași măsură în care ar putea fi o promisiune față de sine: dacă până aici am reușit să jonglez atât de iscusit cu atât de puțin, stai să vezi ce voi putea face datorită noilor achiziții venite nimerit la vârsta de 40. E greu să extragi concretul de aici, simt ironie și mult ludic. Îmi place asta la poezia lui Vlad Beu — cu toate că scrie serios și are multe teme antrenante, explorează atât de interesant realul-virtualul-irealul, posibilitățile și imposibilitățile, atât de fascinant plasate într-un teritoriu al concretului absolut, totodată rămâne adesea tare ludic iar acest caracter jucăuș îi oferă un plus, mai ales când inserează și mici-mari ironii. Îi iese bine.

D.P.: Și pentru că am adus în discuție gândirea proiectivă, să punctăm câte ceva și despre viziunea retrospectivă. Cum este rememorat trecutul personal, în care eul poetic aștepta „promisiunea /viselor îndrăznețe în fapte să le schimb / mai erau două luni și uite gata / voi fi meșter iscusit? Un trecut ale căror drumuri te duc „când departe, dar nu destul de / când aproape, dar nu îndeajuns”?

Ramona Boldizsar: Pune în niște termeni interesanți amintirea și nostalgia — e iar ceva cu care simt că pot rezona aici, ca cineva care trebuie să facă eforturi să ofere semnificație trecutului, ca cineva care trebuie să depună eforturi să recreeze anumite spații și să reîntâlească anumite persoane din memorie. Poate că și Vlad Beu simte o dificultate aici, una la nivel primar, dificultatea binecunoscută a rememorării și readucerii în prezent a unor lucruri despre care chiar nu mai poți ști cu certitudine cum s-au întâmplat (și, oricum, trebuie să te bazezi pe amintirile tale, iar acolo intervin tot felul de lucruri subiective). Dar totodată simt că e mai mult, nu doar această dificultate pe care o avem cu toții, ci imposibilitatea reîntoarcerii propriu zise. Mă gândeam acum că e mai ușor când e virtual. Atât timp cât nu ai șters complet un document, poți să te întorci la el și să-i vezi toate modificările, poți să îi afli toată cronologia, toate editările și îmbunătățirile — sau, din contră, greșelile. Totul e mai ușor. E mai ușor să scrii niște cuvinte pe calculator pe care să le modelezi și moderezi, a căror evoluție să o poți vedea clar. Poate că trecutul e ca scrisul de mână — pentru unii e mai ușor, pentru alții s-ar putea să fie o întortocheală groaznică din care chiar nu mai știi ce să culegi, mai ales dacă scrii foarte urât. Uneori ești aproape și parcă ai prins ceva, alteori îți scapă printre degete. Nu există alte concluzii decât cele pe care îndrăznești să le creezi tu.

D.P.: Într-un univers creat de un „programator leneș” și în care „nimeni nu mai aude”, chiar dacă strigi, emoțiile te pot invada „barbar”. Vlad Beu ne anunță un (mare) big bang sau un sfârșit al universului individual?

Ramona Boldizsar: Cred că nici una, nici cealaltă. Vlad Beu se joacă și ne spune că e multă, multă, super multă gălăgie și un amestec încontiuu, haos peste haos și zgomot care zumzăie nonstop. Câteodată se oprește, și asta e bine — că există și o dualitate aici, un spațiu în care e mișcare și un spațiu în care totul se oprește. Poate două părți ale realității personale. Poate pur și simplu este acest spațiu creat de dislexie și disgrafie, acolo unde este în mod real și unic dificil să transcrii realitatea, e mai ușor, mi se pare, să o recreezi în termenii tăi.

D.P.: În final, Ramona, te invit să citezi poemul cel mai drag ție din cartea lui Vlad.

Ramona Boldizsar:

matrioșka sacilor cu vlazi

cu neuronii brambura în rețea
sinapsele în disonanțe
termin un nivel nou
la final un premiu simpatic:
în locul în care aveam inima
acum sunt desenate flori

intuiam de la început
că inima e cel mai fertil recipient
(și acum înțeleg cum totul e proiectat să se apropie
de sensul propriu, down to the wire
la fiecare avansare)

m-am prins greu că viața
nu se retrage dintr-odată

am fost antrenat să cred
că mâna de pe întrerupător nu știe
decât stins sau aprins

dar am simțit respirația
unei mâini care poate
infinite nuanțe
de stins

la primul nivel
am abandonat simțurile primare
n-am înțeles mare lucru din ele
impulsuri se trăgea din toate direcțiile
un flux continuu de microfonii
pixelate

agățat în cui
loveam în gol

ceva bine (nu știu exact ce)
am făcut:
primesc puncte de bonificație
la final

al doilea nivel
simțul de orientare bunul simț simțul umorului amorului
răspunderii pe toate le-am anulat

nu mi-au mai dat nimic
dar nici eu nu mai eram
să-mi pese

un nivel mai departe

o lălăială asimptotică
nu recunoșteam ceva ce ține de mine
poate doar așa un vârtej întâmplător de caricaturi universale

să joc riscant zic
îmi folosesc toate punctele de bonificație
și detonez
ceva ce nu a fost vreodată al meu
suprasimțul, ultimul nivel

matrioșka sacilor cu vlazi

_________

Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

27/03/22

„contact” (Andrei Mocuța) | lectură în dialog

Andrei Mocuța (n. 12.01.1985, Arad) este profesor de limba engleză și franceză și doctor în filologie, cu teza Portret al artistului in absentia. J. D. Salinger: o monografie. Scrie proză și poezie. A participat la Salon du livre Paris, dar și la proiecte literare desfășurate la Barcelona, Padova, Trieste, Podgorica și Balcic. Între titlurile semnate de Andrei Mocuța se numără: volumul de proză scurtă Superman vs. Salinger (editura Paralela 45, 2018), nominalizat la premiul Tânărul scriitor al anului 2018, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, traducerea volumului de poeme Ilustrata din Chinatown, de Richard Brautigan (editura Paralela 45, 2018), volumul de poezie Portret al artistului după moarte (editura Universității de Vest, Timișoara, 2020) și recenta colecție de poeme Contact, apărută în 2022 la editura Casa de Pariuri Literare.

***

Dana Pătrănoiu: Proaspăt publicat la Casa de Pariuri Literare, volumul de poeme contact se deschide cu un motto din Solaris (Stanislav Lem) „Ceea ce ne mână nu este câtuși de puțin să cucerim Cosmosul, ci doar să extindem Pământul la limitele acestuia”, care plasează lectorul pe orbita dorită de autor, îi indică o cheie „corectă” de lectură. De altfel, Contact este și titlul unui roman SF semnat de Carl Sagan și ecranizat în 1997, în regia lui Robert Zemeckis. Cum ai receptat acest nou ciclu de poeme? Cât de bine închegat în jurul temei propuse îți pare? 

Romeo Aurelian Ilie: Într-adevăr, o „manevră” poetică surprinzătoare și inedită. Nu îl știam pe Andrei Mocuța mare amator de S.F., deși, având în vedere volumul de proză scurtă Superman vs Salinger (Paralela 45, 2018), s-ar zice că a dat ceva semne până acum. De altfel, și în volumul-hibrid Biblioteca Brautigan (CDPL, 2021), sunt referințe destul de generoase la literatura S.F. Deși, din punctul meu de vedere, tematica S.F. nu este în acest volum decât un decor, sau dacă vrei, un tipar, în sensul că el se folosește cumva de această structură, de mici jocuri imagistice din sfera S.F., pentru a-și îmbrăca în haine noi, vechile sale teme poetice: singurătatea, iubirea, atașamentul față de familie și în special dorul de tatăl său, poetul Gheorghe Mocuța, trecut la cele veșnice nu cu mult timp în urmă, dragostea pentru cultură și bineînțeles, mica sa plăcere vinovată, devotamentul microbistic față de echipa de fotbal Borussia Dortmund. Cu toate acestea, volumul este unul cât se poate de bine sudat. Andrei Mocuța reușește să-și mențină tema auto-impusă de la început până la final – și nu doar prin înșiruirea unor ani din viitor în titlurile poemelor, ci imprimând fiecărui poem o anume savoare science-fiction.  

D.P.: O ieșire în cosmos ca o ieșire din sine, din cotidian („e atât de plăcut să nu ai repere / să nu știi pe ce stradă te afli / nici în ce oraș / sau parte din lume /…/” – 2059), fără posibilitatea unei teleportări înapoi, parcă. Ce viziune, ce priveliște de ansamblu ne propune Andrei Mocuța, dacă este să pivotăm în jurul ideii de evadare într-un spațiu extra-pământean? 

Romeo Aurelian Ilie: Într-adevăr, putem considera tema ieșirii în cosmos ca o metaforă a ieșirii din sine, pentru a analiza, la rece, ceea ce se întâmplă. Și se întâmplă că poetul vede că oamenii nu mai știu parcă să relaționeze între ei - într-un adevărat flagel al însingurării colective -, fiecare izolându-se în bula sa, mai mult sau mai puțin interioară. Mi se pare că aproape fiecare poem este un strigăt de disperare, izbucnit dintr-o singurătate prea zgomotoasă (îl citez aici, aproape involuntar, pe Bohumil Hrabal). Deși poemele vorbesc aproape doar despre sine și despre singurătatea autorului, acesta amendează, în fond, însingurarea fiecăruia dintre noi, a tuturor, încercând să atragă atenția asupra efectelor nocive ale unei singurătăți totale prelungite.  

D.P.: Contact vorbește nu despre o întâlnire (de gradul 3 sau nu), ci parcă despre o augmentare a memoriei și extindere a propriilor simțuri către alții/ceilalți, într-un spațiu virtual din care nu lipsește nici tristețea, nici singurătatea, care „poate mistui mai puternic / decât frica de moarte / dacă n-ai amintiri dragi de care să te agăți” („2046”). Ce poți adăuga aici?  

Romeo Aurelian Ilie: Nu aș avea ceva de adăugat, ci doar de confirmat. Și mie mi se pare că avem de a face cu o augumentare, nu atât a memoriei, întrucât mie întregul volum mi se pare scris la un fel de prezent continuu, la timpul conștiinței, care nu are dimensiuni temporale, însă cu siguranță una a simțurilor, a sentimentelor, a traumelor. Și da, cu riscul de a mă repeta, o spun din nou, deși fluxul poetic nu pare altceva decât un jurnal de astronaut (ceea ce presupune o intimitate absolută), nimic nu este doar despre sine și, mai ales, doar pentru sine, ci dimpotrivă, fiecare poem este adresat celuilalt/celorlalți. Poate cel mai elocvent exemplu este cel mai scurt poem din volum – și anume 2034: „Alo?”. Noi suntem destinatarii reflecțiilor intime ale poetului, nimic nu poate fi mai clar de-atât.  

D.P.: Titlurile poemelor sunt ani – dintr-un viitor nu foarte îndepărtat -, volumul începând cu „2025” și încheindu-se cu „2070”. Ce ar însemna toți acești ani, ce semnificații ficționale le-ai putea atașa sau ce corespondențe biografice le descoperi? Sunt borne reprezentative, momente de cotitură sau rezultatele unei selecții aleatorii?  

Romeo Aurelian Ilie: Sincer să fiu, nu m-am gândit inițial să caut vreo semnificație anume acestor ani, ci i-am văzut mai curând ca parte din acel decor/cadru despre care vorbeam mai devreme. Într-adevăr, mă gândesc acum că poate, nu întâmplător, acest viitor nu este atât de îndepărtat. Ar fi putut foarte bine să înceapă numărătoarea anilor cu 3000. Sau 3873. Sau 7005. Cred însă că, implicând un viitor apropiat, autorul ne invită să rămânem cu picioarele pe pământ, să reflectăm mai atent asupra realității în care trăim – și care s-ar putea prelungi până în acest timp nu atât de îndepărtat.  

D.P.: Au trecut doi ani de la apariția volumului Portret al artistului după moarte, închinat amintirii lui Gheorghe Mocuța, tatăl autorului. Cred că putem vorbi despre o continuitate (sau reverberație) a figurii paterne în recentul Contact, nu?  

Romeo Aurelian Ilie: Cu siguranță. Și sunt convins că figura tatălui va rămâne prezentă, mult timp de acum, în scrierile lui Andrei Mocuța. Depinde doar de el dacă va încerca o altă abordare de fiecare dată. Dar așa cum îl știu, din cărțile sale anterioare, sunt sigur că va reuși să ducă mai departe memoria tătălui său, fără a-și obosi sau plictisi cititorii și fără a cădea în patetism sau redundanță. Apropo de tema aceasta, aș pune Portret al artisului după moarte, alături de Recviem vesel pentru tata a lui Radu Paraschivescu. Și asta în primul rând pentru că și unul, și celălalt reușesc să vorbească despre tații lor fără a stârni lacrimi, ci, dimpotrivă, zâmbete. Ceea ce este mare lucru.  

D.P.: Discursul poetic primește, pe alocuri, inserturi în italice, semnalizate astfel ca voci străine de cea a autorului. Dacă anumite fragmente par a consemna jurnalier nașterea autorului, în „2040”, Mocuța scrie „m-am rugat să mai trăiesc zece ani / Dumnezeu mi-a oferit / 16 // ce altceva aș putea să mai cer?”, iar în „2063” inserează „uite iubitule / sunt / un semn de carte”. Ce poți spune despre aceste voci, cum crezi că se integrează în mesajul de ansamblu al volumului?   

Romeo Aurelian Ilie: Eu le-am văzut ca fiind voci ale părinților și ale unor terțe persoane, ce revin cumva în memoria poetului, poate în acele momente în care, singur fiind printre stele, le simte mai abitir lipsa. De integrat, se integrează foarte bine, contribuie din plin la difuzarea mesajului principal al volumului. Interesant este că poetul reușește să le înglobeze în acest scenariu S.F., de exemplu în poemul „2027”: „mă înregistrez într-o serie de holograme/ una în care fac predicții despre viitorul îndepărtat/ alta în care citesc însemnările mamei/ din anul nașterii mele”.  

D.P.: Îți propun să încheiem acest dialog, citând două dintre poemele noastre preferate din volum. Eu aleg anul „2030”: 

„din când în când recepționez mesaje
bizare prin stația de comunicare
din care nu pricep
o iotă

multe dintre ele sunt sunete stridente
sau onomatopee stranii
dar și dialecte galactice
destul de apropiate urechii umane

dacă stau bine și mă gândesc
m-am regăsit în împrejurări asemănătoare
și pe Pământ
unde nimeni nu înțelege cu adevărat
ce vor
ceilalți să spună”

Romeo Aurelian Ilie: Foarte frumos poemul ales de tine. Eu optez pentru poemul „2046”, pe care și tu l-ai amintit mai devreme, întrucât mi se pare că surprinde foarte bine atât tema centrală, cât și atmosfera generală a volumului:

„singurătatea te poate mistui mai puternic
decât frica de moarte
dacă n-ai amintiri dragi de care să te agăți
cum ar fi întrebarea unui puști
din clasa a treia
venită de nicăieri în mijlocul orei
de engleză:

Teacher
dacă men înseamnă oameni și car mașină
atunci mătușa Carmen e Transformer?”

__________ 

Romeo Aurelian Ilie (n. 27 februarie 1988) este absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Ovidius din Constanța și al unui master în teologie la Universitatea din București. Din anul 2008, publică poezii, cronici de carte și eseuri literare în diverse reviste culturale, printre care Helis (Slobozia), Convorbiri literare (Iași), Timpul (Iași/ Chișinău), Tribuna (Cluj-Napoca), Urmuz și Revista Nouă (Câmpina), Dunărea de Jos și Axis Libri (Galați), Actualitatea literară (Lugoj), Poesis International (București), Dilema Veche (ediția online), Fragmented Voices (Cehia), A Too Powerful Word (Serbia), New York Magazine (S.U.A.), Kametsa (Peru). Grupaje de versuri i-au fost traduse în limbile engleză, spaniolă, italiană și ebraică. De asemenea, publică articole de teologie în revistele Bărăganul Ortodox și Almanahul Bisericesc al Episcopiei Sloboziei și Călărașilor (Slobozia).
În anul 2018, a debutat cu volumul de poeme Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul (Editura Tracus Arte), în urma câștigării premiului „1, 2, 3 și” în cadrul Premiului Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”, ediția 2017.

__________

Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

 

23/03/22

Anda Vahnovan: „Cred că poemele mele sunt un fel de lecții de istorie alternativă”

Anda Vahnovan (n. 1978, Chișinău) a absolvit Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, unde și-a luat doctoratul în Sociologie. Trăiește la Londra. A debutat în 2022 cu volumul de poezie Sârme, la editura Casa de pariuri literare.

***

Dana Pătrănoiu: S-a vorbit, cu prilejul lansării, despre a face (sau nu) „paradă” de ceea ce ești, de ceea ce știi. Ești o persoană foarte discretă, dar povestea ta de familie este prea frumoasă pentru a fi trecută sub tăcere. Așadar, cine ești tu, Anda Vahnovan?

Anda Vahnovan: Bună, Dana! Nu știu dacă am ceva măreț de povestit despre propria-mi persoană, dar, într-adevăr, pot considera că am avut un mare noroc să mă nasc într-o familie iubitoare, în primul rând. Apoi – o familie de luptători, cu multe valori bine definite, dar și cu ponoase trase din cauza acestui fapt. Familia Ghimpu din care fac parte, așa cum a subliniat Diana Iepure la lansarea de la CDPL Fest (București), a stat la baza mișcării de renaștere națională din Republica Moldova. Unchii mei Mihai și Gheorghe, dar și vărul meu, Dorin Chirtoacă, și-au riscat chiar și viața, mereu, pentru ca noi să scriem astăzi cu grafie latină și să vorbim o română corectă, nerusificată. Tatăl meu, profesorul universitar Simion Ghimpu, care a instruit generații întregi de actori ai teatrelor din Moldova, corectându-le mereu limbajul și pronunția, a luptat cu altfel de arme – educând noile generații în spirit românesc și publicând versuri naționaliste. Ridica săli întregi pe la cenacluri dar, pentru că nu scria despre partid, nu era acceptat de cenzură. A ajuns târziu să își vadă cărțile tipărite, dar nu a cedat. Mama Veta-Ghimpu Munteanu, redactor la Radio Moldova și interpretă de muzică populară, membră a ansamblului Tălăncuța, a purtat o altă formă de luptă – promovarea valorilor muzicale autentice, dar și conservarea folclorului, pe care îl culegea personal, mergând din sat în sat și înregistrând bătrânii care își mai aminteau cântece bătrânești. Așadar, sunt probabil un pic din toate astea, dar am preferat să nu ies în față cu aceste merite – mai întâi din modestie, cred. Apoi, din ambiția de a-mi croi un drum al meu, fără ca numele să mă ajute pe acest drum literar. Meritele rudelor mele și ale părinților sunt ale lor. Eu am vrut să le am pe ale mele. Tocmai de aceea nu am afișat pe coperta cărții numele Ghimpu (de care sunt tare mândră), deși mi s-a sugerat să „profit” de acest background.

D.P.: Cum s-a născut volumul Sârme? Cum ai construit ciclul de poeme? Ce creează puntea poetică între evocarea trecutului și consemnarea prezentului, între copilăria trăită în Republica Moldova și perioada Piccadilly Station și Hyde Park?

Anda Vahnovan: La început a fost blogul (Gânduri despletite), ca o supapă de eliberare emoțională. Mi-am propus doar să notez, pentru neuitare, acele amintiri dintr-o copilărie pe care copiii mei nu o înțeleg pe deplin. Mi-am spus atunci că e vorba despre o generație care cu greu își poate imagina schimbările pe care le-am suportat noi – căderea URSS-ului, trecerea de la grafie chirilică la latină, din clasa a 4-a într-a 6-a, din pioneri în… nimic. Din rublă în cupoane. Nu mai înțelegeam nimic. Acum, mai ales odată cu mutatul nostru la Londra, pe fundalul multiculturalității de aici, am conștientizat că am fost o generație de „tranzit”, de fapt chiar experimentală, iar acea ambiguitate și confuzie ne-au lăsat sechele, și-au pus amprenta în codul nostru genetic. În reacțiile noastre nepotrivite și greu de controlat, de cele mai multe ori. De aceea mi-am propus să le notez pe blog, îndeplinind totodată rugămintea tatălui meu de a nu ignora scrisul. Și-a dorit mult să scriu, iar eu eram mereu ocupată cu altele.

D.P.: Poemele tale construiesc portrete și revelează crâmpeie de istorie cotidiană, totul trecut, desigur, prin filtrul reconstitutiv al memoriei tale afective. Câteva detalii din laboratorul de creație: cum îți decupezi un poem din vârtejul/șuvoiul amintirilor, cât de mult îți dirijezi, controlezi acest stream of consciousness? Și, nu în ultimul rând, ce poți spune despre acest „bemol” câteodată ironic, alteori pur și simplu amuzant, pe care îl inserezi – uneori concluzionezi cu el, e un fel punch line – în fluxul dramatic sau nostalgic al evocărilor?

Anda Vahnovan: Așa cum a observat Claudiu Komartin în postarea sa despre Sârme, este vorba despre două istorii – cea mică, înserată în cea mare. Imaginile din copilărie sunt cele care mă decupează, de fapt, nu eu pe ele, revenind obsesiv în cele mai ciudate momente, activându-se probabil automat din subconștient. M-a mirat chiar și pe mine faptul că îmi amintesc totul până la cele mai mici detalii, deși uit ce am făcut cu o oră în urmă. E vorba despre un alt tip de memorie, probabil că ies la suprafață acele momente cu un impact emoțional mai puternic. Și nu le pot dirija nicicum – ies cum și când vor ele. Multe dintre poeme au țâșnit dintr-o bucată, fără să le rescriu prea mult. Bănuiesc că e din cauză că au așteptat prea mult timp, sau pentru că acele povești pe care le conțineau au macerat multă vreme în capul meu, înainte de a mă apuca de scris. De aceea mi-e foarte greu să lucrez la formă – deși mi s-a tot spus că poemele mele sunt mai mult proză -, pur și simplu nu mă pot lupta cu ele. Nu mă pot conforma unor rigori, pentru că aș pierde din autenticitate. Iar bemolul ironic, după cum te-ai exprimat mai sus, vine firesc. Nu caut artificii sau ironii. Le am cu mine de când mă știu, și deseori izbucnesc chiar și în momente grele și triste, fără să am un control asupra lor. Probabil că e o formă de detensionare și asta, pentru a nu ceda. Râsul și plânsul au mers mereu împreună pe strada mea.

D.P.: Sârme, un volum închinat memoriei tatălui tău, permanent evocându-l și parcă invocându-l. Între poemele tale sunt câteva care vorbesc și despre o altă pierdere suferită. Te-aș întreba cât de terapeutic, de eliberator, a fost pentru tine actul de a scrie despre ei, cei dragi dispăruți?

Anda Vahnovan: Cu pierderea tatei nu m-am împăcat nici acum, sau poate că doar acum, eliberând această carte din mine și îndeplinind astfel dorința tatei. Am înțeles cât sunt de fragilă, deși aparențele ar spune altceva, atunci când l-am pierdut. Morțile ulterioare nu au făcut decât să mă țină într-un standbay depresiv. Culmea e că cea mai grea pierdere din ultimii ani a fost plecarea celei mai bune prietene ale mele, în urma căreia am crezut că nu mă voi mai putea readuna ușor. Dar s-a întâmplat ceva inexplicabil cu mine. Am început să iubesc viața cu mai multă patimă, încercând să trăiesc, parcă, pentru amândouă. Să compensez, să recuperez. Și să nu mai aștept să mi se întâmple lucurile mâine. Astăzi. Atât.

D.P.: Multe dintre narațiunile tale poetice redeșteaptă amintiri comune celor care au prins vremurile „de aur” sau perioada imediat post-comunistă: Moș Gerilă devenind Moș Crăciun, rufe întinse la uscat pe sârme, intelectuali primind pământ pe care să-l lucreze, vânzători de fierbătoare, plonjoare și chițibușuri în talciocuri. Ce așteptări ai sau cum ai dori să-ți recepteze poezia (acea poezie dedicată amintirilor din Chișinău) cititorii mai tineri – mileniali, Gen Z?

Anda Vahnovan: Tind să cred că poemele mele sunt un fel de lecții de istorie alternativă, învățarea prin alte metode decât cele plictisitoare. Dacă măcar unul dintre poeme le va ridica întrebări și îi va impulsiona să caute pe google informații despre acea perioadă – scopul meu a fost atins. Deși, sincer să îți zic, nici nu mă gândeam că va apărea un volum vreodată. Nu m-am luat în serios niciodată. Dacă nu erau o mână de prieteni (da, da, în lumea literară există prietenii, totuși) care să mă convingă să leg o carte, nici acum nu aș fi avut curajul să o fac. Pentru că o carte nu e doar o „adunătură” de poeme aleatorii, după cum cred mulți. E mai mult decât atât. E un concept în ansamblu. Ori mie îmi lipsea „Sârma” – firul narativ de legătură. Acest poem a vent ultimul și le-a legat pe toate celelalte. Nu întâmplător am denumit așa și volumul.

D.P.: Câteva dintre poemele tale ne aduc în realitatea bulversantă a prezentului, într-o consemnare acută, la cald, a perioadei de pandemie – ce nu s-a încheiat, din păcate. Tot ale prezentului sunt și notațiile tale din „Orgolii” sau „Spectacolul străzii”, poeme care ne transportă într-un alt spațiu cultural. Simți că rezonezi cu locul unde te afli acum? Sau că acesta îți oferă alte deschideri poetice, te inspiră pentru un eventual viitor volum de poeme? 

Anda Vahnovan: Am ajuns la Londra, fără să îmi fi dorit vreodată. Am urmat un drum firesc (sau nu, în zilele noastre) de a merge încotro îi va fi bine familiei în ansamblu. Copiilor, în primul rând, sacrificând zona de comfort și liniștea Clujului. Nu am avut așteptări, ori Londra m-a păcălit și m-a sedus, m-a făcut să mă îndrăgostesc ca o adolescentă. Numai o metropolă îți poate oferi o paletă atât de vastă de centre culturale, întâlniri cu autori din toată lumea, spectacole, evenimente prin care ai acces la o altă gamă de personalități, doar visate până atunci. Multiculturalismul și reușita de a conviețui cu un mușuroi imens, sub semnul acceptării și al toleranței, al respectării democrației altora și al dreptulului la adevărul propriu, m-au făcut să deschid ochii asupra mai multor aspecte. Mi-ai oferit o altă lumină, care a distorsionat mult stereotipurile și normele anterioare. Asta înseamnă cunoașterea și acceptarea faptului că mai ai multe de învățat. De descoperit. Și acest lucru îmi va da mereu palpitații pozitive și noi idei pentru scris.

D.P.: „cea mai dreaptă cale e, totuși, invizibilă pe hărți, fără indicatoare și călăuză, fără așteptări” spui tu, în finalul volumului. Dacă ar fi să considerăm aceste rânduri o cale (recomandată) de supraviețuire, în ce măsură ar putea reprezenta și o rețetă (deși nu ne place cuvântul) literară, un mod de scrie literatură?

Anda Vahnovan: Nu doar în literatură, ci în toate domeniile artistice va exista mereu o așteptare a aprecierii și a recunoașterii, deși criteriile sunt foarte difuze. E mult factor subiectiv acolo și, de cele mai multe ori, răzbesc alte valori artistice decât, poate, ar merita. De aceea prefer, mai întâi de toate, să nu mă las influențată de opiniile altora, să citesc o carte înainte de cronicile ei. Am avut deseori mari surprize. Astfel, înțeleg că și față de acest volum al meu reacțiile vor fi diferite. E ok să nu placă sau să nu fie înțeleasă. E mai important să fiu eu mulțumită cu ceea ce am putut produce într-un anume punct al vieții, să știu că mi-am fost fidelă în gând și formă, chiar și dacă, peste ani, s-ar putea să observ niște stângăcii sau naivități. Este ok și asta. Altfel nu am simți cum evoluăm/cum ne degradăm. De aceea nu mi-am creionat așteptări de niciun fel. E o filosofie a vieții la care am ajuns târziu, într-adevăr ca o formă ușurată de supraviețuire, înțelegând că nu de noi depinde totul. E important, însă, să facem tot ce ne stă în puteri, iar apoi, lucrurile cărora le este dat să se întâmple, oricum se vor întâmpla. 

__________

Sârme

după atâția ani mă bântuie încă
rufele înșirate pe sârmele
din fața căminelor cu cinci etaje,
stâlpi de metal,
firele contorsionate la capete,
expunere publică a dedesubturilor
răsturnate din ligheane colorate
ca o marfă pe tarabele negustorilor ambulanți.
cerceafurile fluturau ca niște steaguri
pacea de după capitulare.

motive de ceartă cu copiii din curte
jucându-se de-a mijatca printre ele
ca prin livezile cu vișini înfloriți
încolonați în șiruri,

murdărindu-le.
surse de bârfe printre vecinele
curioase – sârmele –
spânzurători ale marilor piețe,
forme de judecăți publice –
executau nemilos, fără drept de apel,
statutul
de curată sau nu prea.

tinereți mătăsoase zbuciumate în rafalele vântului
alături de lâna înnădită a bătrâneților
și scutecele de bumbac – perioada dintre.
sărăcii cârpite și chilipiruri scumpe –
de la cine? cu ce preț?

oh, și mai ales, sutienele dantelate –
trădătoare nemiloase ale tainelor femeiești
spasmând nervul optic al
bărbaților ieșiți să fumeze seara
la balcoane
 

 

Sechele

respirație grea –
o simt tot mai aproape în spatele meu
mă chircesc toată, strâng geanta sub braț,
aștept să mi se întâmple ceva.
reflexe din adolescență
așa au fost tâlhărite colegele mele de clasă,
lovite din fugă,
smulse gențile, lanțurile și cerceii cu tot cu carne –
în anii ’90,
în Chișinău se lua lumina,
iar becurile din scările de bloc erau deșurubate.
atunci ieșeau la vânat șacalii
deghizați cu șepci cu cozoroc și în geci de piele supradimensionate,
furate și astea cine știe de pe unde.
anii anarhiei totale
în care odată cu întunericul cădeau și toate regulile,
prindeau în lifturi și copii și femei,
îi amețeau cu șervețele îmbibate în cloroform sau îi loveau din plin,
unii își cedau benevol bunurile,
doar să nu îi omoare.

pe tata l-au urmărit de la schimbul valutar de pe Dacia, unde
mersese cu niște dolari,
i-au dat direct în tâmplă cu un obiect metalic,
furându-i servieta din piele maro în care purtase toată viața cursurile
universitare.
l-au găsit fără cunoștință niște trecători.
l-au stropit cu apă,
de sub lentilele ochelarilor pătrățoși
îi curgeau lacrimi,
pentru prima dată
am văzut cum plânge tata.

mi-a zis că erau banii pentru nunta mea,
să mai aștept cu măritișul.

respirație grea

o simt tot mai aproape în spatele meu,
mă chircesc toată, strâng geanta sub braț,
aștept să mi se întâmple ceva
„hi!” mă salută băiatul care trece alergând pe lângă mine,
cu căști și zâmbet larg,
în Londra, pe înserat, oamenii fac jogging,
iar fricile mele ies la plimbare

__________ 

Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

23/02/22

„maki for 2” (Adelina Pascale) | lectură în dialog

Adelina Pascale (n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere și un masterat la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii. Parte a Nocturnelor de Poezie Contemporană, a citit la Institutul Blecher și a publicat în antologia Subcapitol (2015). A debutat în 2021, la Casa de Editură Max Blecher, cu volumul maki for 2

***

Dana Pătrănoiu: Am citit și am revenit cu plăcere la poemele din maki for 2. O carte care nu protestează, nu ideologizează, nu încearcă să epateze. Dimpotrivă, transpune și transportă cu delicatețe, inoculează o stare de bucurie poetică, chiar și atunci când textul mustește de neliniște sau de melancolie. Este, în poezia Adelinei Pascale, și miraj exotic – într-un caleidoscop de imagini ce-ți taie răsuflarea -, și frumusețe… fie aceasta și imperfectă, de tip wabi-sabi. Tu cum ai receptat maki for 2?

Ramona Boldizsar: Pe Adelina Pascale am mai ascultat-o citind la Nocturnele de Poezie Contemporană — în vară chiar ne-am văzut la Festivalul Gellu Naum unde-am avut iar ocazia s-o ascult citind. Întâlnirea cu cartea ei a fost una plăcută și caldă, cumva. Primul gând a fost, ce bijuterie — pentru că, într-un anumit sens, asta și e. E un volum consistent, își respectă atât de bine ritmul intern și cu toate că pare a fi ceva puternic și de sine-stătător, totuși îți ia ochii, e și fragilă și flashy în același timp. În afară de imaginile acestea care tind să-ți taie răsuflarea, cred că e aici și-un soi de blândețe pe care nu pare să o numească cu adevărat niciodată. E acolo și plutește. Mi s-a părut tare fain asta.

D.P.: Această perindare prin țări/orașe asiatice poate fi citită, inevitabil, și în cheia evadării personale din cotidian și proximitate. Călătoria prin ținuturi îndepărtate poate echivala cu o rătăcire, cu o pierdere a propriei identității sau, mai degrabă, cu o căutare/regrupare de sine?

Ramona Boldizsar: Nu aș putea să-ți spun de ce, dar nu am simțit niciodată o rătăcire în poemele Adelinei Pascale, nu din perspectiva identității, în orice caz. Cred că avem aici de-a face mai mult cu un soi de explorare — și nu doar teritorială, ci a emoțiilor, o întâlnire nouă cu propriile senzații facilitată de schimbarea cadrului geografic. Cred că Adelina Pascale scrie și direct, dar și pe ascuns despre dragoste și poate că aici ar putea fi o posibilă „cheie” de lectură. Nu o rătăcire sau pierdere a identității, nici măcar o căutare de sine, ci o încercare de a păstra iubirea într-o anumită formă și poate de a o întâlni în transformarea ei (ceea ce sau nu e posibil). Poate că Adelina Pascale se folosește de anumite artificii — fie că vorbim despre țigările fumate, soju și sake sau de străzile perindate cu micile și marile detalii absolut superbe — pentru a ajunge la celălalt. Nu ridică bariere concrete, dar nici nu le neagă și spre sfârșitul volumului ai senzația unei pierderi. Poate că aceste călătorii își doresc menținerea sau aprinderea unui sentiment anume, dar în final îți dai seama că tot trebuie să te înfrunți cu singurătatea, oriunde te-ai afla.

D.P.: Multă lumină – chiar și în clar-obscur, chiar și în cotloanele adumbrite sau la căderea întunericului. Și… multă apă – într-un flux (sub)acvatic de emoții și descoperiri. Apa și aerul (luminat) sunt două elemente primordiale – adevărate arhetipuri în poezia Adelinei Pascale…

Ramona Boldizsar: Poate că aici ne întâlnim cu blândețea pe care am sesizat-o eu în volum. Mă gândeam că, pe alocuri, mi-a amintit de căldura din Industria liniștirii adulților a Anastasiei Gavrilovici, cu toate că nu se aseamănă în niciun mod din punct de vedere stilistic. Am simțit totuși o apropiere sau poate pur și simplu un soi de căldură similară, prezentă în ambele volume. La Adelina Pascale m-am trezit de multe ori fiind atentă la emoții și la senzațiile ascunse în spatele imaginilor și în spatele traversărilor, am călătorit cu poeta de la Hong Kong — la Shanghai — la Seul — la Tokyo și din punct de vedere afectiv. Are această putere de a te transporta și o face, într-adevăr, cât se poate de luminos. Chiar și în fața pierderii sau a elementelor mai puțin atrăgătoare, poezia Adelinei Pascale rămâne clară și, în mare măsură, pur și simplu frumoasă.

D.P.: Aminteam, mai sus, de imagistica exotică, cu intrinseca ei valoare informativă, jurnalistică. Poemele din maki for 2 sunt o „cornucopie” cinematică. Te-aș întreba dacă acest vizual dinamic – „imagini-timp nano / un cinematograf al lucrurilor care nu durează” („la final de zi”) – este (doar) declanșator de emoții, epifanii, „mișcări seismice” interioare sau (și) proiecție simbolică/alegorizantă a microcosmosului individual?

Ramona Boldizsar: Sigur că putem vorbi și despre o tehnică anume de scriere a poemelor — aceste detalii recurente mă fac să mă gândesc că: 1. Adelina Pascale știe cum să își scrie poezia (cu artificii de rigoare și elemente și imagini care s-o ajute să ascundă sau, alternativ, să aducă-la-vedere anumite senzații) și 2. dansează liber și cu ușurință în poeme, suficient cât să transforme tehnica în căldură. Așa că, nu cred că e doar un declanșator de emoții în sensul a ceva artificial, chiar dacă este voit. Intenționalitatea nu cred că îi scade în vreun fel valoarea, iar toate astea se mișcă (și) în microcosmosul său individual. Cu toate astea, aș merge mai departe și aș vorbi poate și despre dragoste aici pentru că mi se pare că în versurile ei se ascund atingeri și emoții puternice în legătură cu celălalt mai mult decât în legătură cu sine. Poate că tot acest vizual dinamic e pur și simplu o carapace care protejează dorințele dinăuntru, pe care nu le vedem, dar ajungem să le simțim datorită acestui estetic superb.

D.P.: Pornind tot de la această abundență de imagini&emoții, putem vorbi, în anumite instanțe poetice, despre o senzorialitate spiritualizată în maki for 2?

Ramona Boldizsar: Îmi place tare cum ai formulat asta, „senzorialitate spiritualizată”. Cred că e foarte senzorial tot ce scrie Adelina Pascale — nu știu în ce măsură și spiritualizat, depinde cum dorești să definești asta, însă aceste cadre care par să aducă și dragoste și singurătate pot fi privite așa. Pe de altă parte, eu m-am aflat mai departe de orice terminologie spirituală în poezia din maki for 2. Mă întâlnesc aici cu senzația, în mod primordial — o senzație care datorează mult imaginilor acestea scurte, cinematografice, fără de care poate nu ar exista. Dacă ar fi ceva de spiritualizat aici, cred că tocmai asta ar fi — printr-un (posibil) frumos paradox, să ajungi la un soi de spiritualizare prin concret, prin locuri și lucruri specifice, adesea materiale, palpabile.

D.P.: Dincolo de fragilitatea (sentimentelor/relațiilor etc.) sugerată de versurile „la atingere / totul dispare”, dincolo de acele „tristeți inundate de plictiseală”, există, în maki for 2, vreo speranță „în puterea vindecătoare a dragostei” (așa cum afirmă Andrei Dósa pe coperta a patra)?

Ramona Boldizsar: Nu știu dacă poate fi vorba chiar despre o putere vindecătoare a dragostei. Sunt interesante ambele descrieri de pe coperta 4 – de altfel, foarte diferite. Însă spre final eu am simțit mai degrabă o pierdere decât o vindecare, mai multă singurătate decât împlinire. Pe de altă parte, ce e puterea vindecătoare a dragostei? Uneori doar demersul în sine și posibilitatea experienței iubirii sunt suficiente. Nu știu dacă e vindecare în iubirea pe care ne-o ascunde Adelina Pascale în poeme, dar simt că e vorba despre multă lumină și căldură, indiferent de deznodământ. Totodată, mi se pare tare pertinent ce spune Andrei Dósa aici: “sunt imaginile arhetipale ale unor fenomene interioare complexe”. Cred că avem de-a face cu multă interioritate în poezia Adelinei Pascale, mult mai multă decât s-ar ghici la prima vedere.

D.P.: În final, cităm poemele noastre preferate. Eu aleg „țiparul electric”: 

țiparul electric are 3 organe electrice: organul
principal organul lui Hunter și organul
lui Sachs
primele 2 produc descărcări de până la 700V
nu omoară omul și animalele mai mari
animalele mici în schimb cad electrocutate
organul lui Sachs produce impulsuri slabe
folosit în sondarea electrică a mediului
înconjurător și în comunicare

în seara aia mi-ai purtat tricoul cu Tokyo
am făcut o minigrădină botanică din ierbarul
Andreei şi
am admirat împreună pâlpâirea scurtă a lămpii

nu ştiu ce-ți trecea prin cap
dar ființa noastră comună din bucătărie
nu era altceva decât un frumos
țipar electric
afundându-se
tot mai
tot mai
în pădurile inundate
din Amazonia

Ramona Boldizsar: Oscilez între primele două poeme din deschiderea volumului -„cosmorama” și „midnight express” -, care m-au cucerit imediat. 

cosmorama

de la fereastra unei cafenele oarecare
din hong kong
ştiu să-ți zic cu exactitate
în ce loc de pe glob
urmează să apună soarele

și dacă prima noapte trece
lucrurile devin
însingurate şi libere
paneluri năpădite de praf
scaunul masa cănile
numite în limbi
pe care nu le cunoaştem

tristeți inundate de plictiseală
zile de vară ca pietre rotunjite
formând cercuri la suprafața apei
ca mai apoi să se scufunde
imagini cinematice ale călătoriei noastre
submarine-fantomă dispărând
de pe raza sonarului

midnight express

ce iubeşti acum?
sunt fata tunsă scurt care
dansează în fast-food
și visează să fie oriunde în altă parte
oriunde lumina neoanelor dispare

ce iubeşti acum?
biletul de avion
scris pe un șervețel
monede ingerate
de jukebox
în aşteptarea digestiei
toate lucrurile care nu vor expira niciodată
ursuleți de plus
zâmbind înapoi din vitrine

costumul de stewardesă e proaspăt spălat
când forma visului
sub un revelator fotografic
e doar o trecere peste ape

 Stradă în Tokyo | Credit foto: Behance/Aleksandar Pasaric

__________ 

Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Despre așteptare, erotism și singurătatea călătorului în poezia lui Immanuel Mifsud

Volumul Rapoarte confidențiale (Casa de Editură Max Blecher, 2019), semnat de scriitorul maltez Immanuel Mifsud, cuprinde opt cicluri de po...