07/01/23

George Geacăr - [nu ești în siguranță]


La Editura Casa de Pariuri Literare a apărut volumul nu ești în siguranță, opera poetică a lui George Geacăr, într-o ediție îngrijită de Ioana și Diana Geacăr.

***

prezent

întotdeauna iarba nu ajunge până toamna
arde cu flacără verde
în septembrie malul pârâului pâlpâie sub cenușă.
vântul sau altceva înverzește apa
ca fața unui copil
care va începe să plângă;
sigur, în afara ta
nu mai există după-amiaza aceea, ascultă:
tinerii vecini de deasupra fac dragoste
o tristețe dumnezeiască
te bate pe umeri

mersul pe apă

unde se înfiripă cuvântul
trebuie să fie un izvor subțire de sânge
așa îmi închipui că este.
cuvintele pe care nu le pot rosti
de greutatea nerostirii se comprimă
se pardosește creierul cu dale de cristal.
cuvântul nerostit eu cred că-i o lentilă
care aduce moartea mai aproape
(tai sângelui coaja. și curge.
plutește sângele pe ape)

întâmplări cu creierul meu. altceva

prin grădina mea nu trecea sena
ci șuța
legătura mea pe apă cu new york valparaiso murmansk
trecea prin sabar –
aș fi putut da drumul unei bărci de hârtie
cu speranța
că ea va acosta la melbourne…
dar să spun despre munții cafenii și mările de tuș
albastru. despre cerculețele cu oameni exotici. dunga
groasă a amazonului îmi dădea frisoane; aș fi dorit să
mă cufund în albul din marginea de jos, în
antarctica pe unde venea un curent rece dinspre ușă.
oh oame ticăloase oame!
într-o vară șuța a secat de tot dar de tot. se întâmpla
în fiecare an dar când faptele converg… când și eu
ajunsesem la marginea lumii de hârtie și vis… acum
aici pereții albi nu pun problema divagației. e drept,
noaptea după ce adoarme tot blocul poți pune
urechea poți simți răceala pietrei de calcar
desprinsă din munte. poți percepe freamătul scoicilor
și precambrianul începe să pâlpâie ca filmele care
rulau pe o pânză albă fixată de peretele școlii, în
copilărie. simți o neliniște nelămurită, încerci să
răspunzi strigătului care se stinge în perete dar glasul
îți este dezarticulat ca al puiului de prepeliță și apoi n-ai
tulbura somnul celor din preajmă?
ah, dar, desigur, viața e vis. te visează cineva care se
va trezi un moment
iar apoi va visa altceva altceva

întâmplări cu creierul meu. mimul

într-o vară tatăl meu și cu mine am dărâmat casa
și ne-am apucat s-o facem la loc –
dormeam într-o magazie pe dușumea,
ne păzea o pisică
de șobolani, ce cer, ce stele!
acum locuiesc într-un apartament, merg la piață,
duc seara gunoiul, mă interesez de una de alta,
mimez și eu. unii
mă iau în serios, mă consultă
în diferite probleme, deși
mereu surprins să fiu luat drept o persoană
reală, zic și eu cum ar fi după mine.
în vara aceea
aș fi spus: numai singur sunt eu;
acum
atât de puțină singurătate există
încât propria persoană mă sensibilizează
în fugă. trebuie să-mi revin
să spun: sunt eu însumi în permanență –
poftim: din ce credeam că e mască
îmi crește o barbă de patriarh

simplu

altădată aveam cuvinte mai multe
să te descriu
dormeam pe ierburi crude
și frângerea lor
mă umplea de mireasmă.
toate lucrurile care-mi plac
au fost altădată

dacă poezia ar opri moartea

poezia modifică starea lucrurilor și le oprește mișcarea
un timp.
un text bun bine scris înseamnă că deja lumea nu mai e cum
a fost.
și c.v. bănescu: păi să verificăm
să citesc un poem!
riști prea mult.
și n-a mai citit.
iar d-l d. de lângă mine la salonul 101 fundeni
care mă vede citind: eh
dacă poezia ar opri moartea!
ne-am trata și noi cu ce e mai bun.
cu shakespeare.
dar asta e: o oprește? 

__________

GeorgeGeacăr (3 februarie 1953 – 7 iulie 2015) a absolvit facultatea de limba și literatura română din bucurești. a frecventat cenaclurile amfiteatru și numele poetului. a citit în  cenaclul euridice. a condus cenaclul din târgoviște. a debutat în amfiteatru și luceafărul, în ianuarie 1979.

a mai colaborat cu poezie, proză și eseuri în românia literară, slast, tribuna, litere, vatra, poesis, ziua literară, ramuri, ca și cum, argeș, revista nouă, pe www.clubliterar.com (pe care l-a administrat între 2007-2009).

cărți publicate:

întâmplări cu creierul meu, poeme, editura cartea românească, 1997 (premiul de debut în poezie al asociației scriitorilor din bucurești); concert pentru coarde vocale și nervi, poeme, editura cartea românească, bucurești, 2002; marin preda și mitul omului nou, eseu critic, editura cartea românească, 2004; eu. zise el, poeme, editura vinea, 2005; zoom. gaura de vierme, editura casa de pariuri literare, 2013; foarte foarte aproape, editura casa de pariuri literare, 2014.


09/12/22

Halina Poświatowska - [Când vreau să trăiesc țip]

La Editura Tracus Arte a apărut volumul Când vreau să trăiesc țip, care cuprinde poeme alese din creația autoarei Halina Poświatowska. Traducerea îi aparține Ioanei Diaconu-Mureșan, iar postfața este semnată de Bartosz Suwiński.

***

Sunt Julieta
am 23 de ani
am atins cândva iubirea
avea un gust amar
ca o ceașcă de cafea neagră
mi-a întețit
ritmul inimii
mi-a stârnit
organismul viu
mi-a legănat simțurile

s-a dus

Sunt Julieta
la balconul înalt
suspendată
strig întoarce-te
chem întoarce-te
mânjesc
buzele muşcate
în culoarea sângelui

nu s-a întors

Sunt Julieta
am o mie de ani
trăiesc -

_______

nu pot altfel
înăuntrul trupului
e o pisică arcuindu-se de dorinţă
chemând după mâini omenești

o liniştesc vorbindu-i
mint
despre culori și sunete preaciudate

își ațintește ochii rotunzi
la peretele gol
nu crede
se întinde
îşi îndreaptă degetele

nu crede o iotă
şi dintr-odată
toate ghearele încovoiate
şi le înfige în mine
pisica surdă oarbă

_______ 

De la Mancha

Vântul încâlcit în aripile morii îşi bate joc de patosul
clipelor zburând pe alături. Don Quijote din umbrele
alungite ale soarelui şi-a sprijinit bărbia în mână - privește tâmp.
Moara de vânt. Moara de vânt. Rosinanta cu fălcile osoase culege
greieri şi-i mănâncă pentru că au culoarea și mirosul ierbii.
Şi în timp ce Sancho Panza siluieşte în tufe o fată
al cărei trup gras și roșu poartă neajutoratele clavicule ale
Dulcineei - Don Quijote se luptă cu uriașul.
Şi câştigă. Coastele protuberante ale Rosinantei mai că
pocnesc de o muzică
verde ciripitoare.

_______

o aşchie a imaginației mele
se aprinde uneori de la un cuvânt
şi uneori de la mirosul sării
şi simt cum sub mine
se leagănă de pe un picior pe altul nava
iar oceanul e de nemăsurat
fără niciun țărm
închisă în coaja lemnoasă
sunt minunat de liberă
nu iubesc pe nimeni
şi nimic

_______ 

ne trebuie multe cuvinte simple
ca
pâine
iubire
bunătate
pentru ca orbii în întuneric
să nu piardă
calea cea dreaptă

ne trebuie multă linişte linişte
în aer și în gânduri să auzim glasul
tăcut timidul glas
al porumbeilor
al furnicilor
al oamenilor
al inimilor

şi ţipătul lor dureros
în mijlocul nedreptăților
în mijlocul tuturor acestor lucruri
ce nu sunt
nici iubire
nici bunătate
nici pâine

__________

„În anii 1960 mi-au atras atenția versurile foarte tinerei poete Halina Poświatowska. Am regăsit în ele un ton convingător disperare din pricina vremelniciei trupului şi a închistării în acest corp muritor, ceea ce explică trăirea deosebit de intensă a iubirii, mereu ameninţată, în pragul nefiinţei.” - Czesław Miłosz

„Dacă misiunea poeziei este să împartă nelinişte, creaţia Halinei Poświatowska funcționează ca o extraordinară ilustrare a acestei teze. Poświatowska ne aduce aproape neliniştea unui psihic sabotat de boală, nepermițându-i lui Eros să scape pentru nici măcar o clipă din îmbrățișarea lui Thanatos, într-un pasional dans literar.

Dacă misiunea poeziei e de a stârni îndoiala, de a provoca la reflecţie, de a căuta moduri care să ne permită să înțelegem mai bine lumea, putem fi siguri că am nimerit cum nu se poate mai bine din punct de vedere liric. Halina Poświatowska combină în ea însăși elemente care se exclud reciproc. O caracteriza o incontrolabilă foame de cunoaștere și o poftă de viață greu de potolit împletite cu o sănătate extrem de fragilă, ameninţată permanent de capriciile inimii ce a bătut în pieptul poetei timp de numai treizeci şi doi de ani.” - Bartosz Suwiński (texte coperta 4)

__________

Halina Poświatowska (1935-1967) e una dintre cele mai importante poete ale literaturii polone din secolul XX. Din cauza unei afecțiuni cardiace cronice dobândite la 9 ani, în vremea eliberării de sub ocupația germană, şi-a petrecut cea mai mare parte a vieții în sanatorii și spitale. Rămasă văduvă la 22 de ani, și-a descoperit vocația de poetă. În 1958, a debutat în volum cu Imn idolatru. În 1963, a publicat Ziua de azi. În 1966, i-au apărut povestirea Pasărea albastră în „Życie Literackie" şi volumul de poeme Odă mâinilor, iar în 1967, cartea autobiografică Poveste pentru un prieten. S-a stins la 32 de ani, în urma unei operații nereușite pe cord deschis. La Częstochowa, orașul ei natal, există un muzeu care îi este dedicat. 

 

Halina Poświatowska | Credit foto: Wydawnictwo Bosz / Materiały prasowe


08/12/22

Diana Iepure: „Poezia mea transmite atâta frumusețe cât sunt eu capabilă să absorb”


 Material publicat în Revista de cultură Familia nr. 11 / octombrie 2022

__________

Diana Iepure a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universității de Stat din Chișinău. A publicat
volumele de poezie Liliuța (Editura Vinea, 2004), O sută cincizeci de mii la peluze (Editura Casa de Pariuri Literare, 2011) și În rest, viața e frumoasă (Casa de Editură Max Blecher, 2021), pentru cel din urmă autoarea fiind distinsă cu Premiul pentru Poezie la Festivalul Național „George Bacovia” de anul acesta. A tradus din limba rusă cărți de Boris Akunin, Alexei Salnikov și  Serghei Timofeev, precum și două antologii din clasici ai literaturii ruse: Iarnă rusească (2013), Pagini alese din literatura rusă a secolului XIX (2017). 

***


Dana Pătrănoiu: 2011 – O sută cincizeci de mii la peluze. 2021 – În rest, viața e frumoasă. Cum au trecut zece ani pentru poezia ta – ce s-a schimbat/ce ai schimbat la ea? Și cum a crescut cel mai recent
volum al tău apărut la Casa de Editură Max Blecher?

Diana Iepure: Au trecut repede. Habar nu am dacă s-a schimbat ceva sau dacă am dorit eu să schimb ceva în poezia mea. În tot cazul, cred (îmi place să cred) că exercițiul, lecturile, discuțiile pe care le-am avut cu prietenii mei din zona poeziei n-au putut decât să mă ajute să-mi cizelez scrisul, dar și să am mai multă încredere în ceea ce fac. Cel mai recent volum a apărut dintr-un haos imens, dintr-o sumedenie de schițe, texte, bucăți de hârtie, adunate în laptop, în cutii de carton și în pungi de plastic, în gentuțe și genți. La un moment dat, le-am răsturnat în mijlocul casei, am ales și a ieșit acest volum. Din păcate, nu am avut niciodată un timp dedicat scrisului. Și acum, ce ține de scris e mereu pe fugă, mereu în contratimp. Așa am pierdut multe poeme pe care le aveam în cap, sigură fiind că le voi scrie, că n-am cum să le uit, dar le-am uitat și am rămas doar cu sentimentul ăla de satisfacție că mi-a ieșit ceva și cu memoria locului în care am simțit asta.

D.P.: În rest, viața e frumoasă folosește o sintagmă anunțată încă din 2011 de ostrovul cu jucării („ei voiau să ne ducă/ peste nistru/ acolo viața era frumoasă”). Te-aș întreba: Cum îți culegi și distilezi, în
vremurile de azi, această frumusețe a vieții? Câtă frumusețe vrei să rețină și să transmită poezia ta?

D.I.: În copilărie și adolescență, îmi doream să trăiesc într-o lume liberă de convenții și rigori. Ea se deschidea undeva după linia orizontului și eram nerăbdătoare s-o cunosc. Luminile orășelului de peste Nistru reprezentau frumusețea după care tânjeam, o frumusețe a libertății. Poezia mea transmite, cred, atâta frumusețe cât sunt eu capabilă să absorb, indiferent de voința mea. Există în literatura română și poezie care transmite strict cât își dorește autorul să transmită, dar eu încă n-am ajuns la o asemenea performanță. Frumusețe a existat mereu, chiar și în cele mai negre timpuri. Gândindu-mă la tragediile care se întâmplă foarte aproape de noi, neplăcerile mele, mici și mari, pe care le ridic uneori la rang de tragedie, sunt o glumă. Mi s-a întâmplat, de multe ori, să mă bucur, dimineața, de soare. Am simțit o imensă bucurie pur și simplu văzând cerul senin și  soarele, țin minte fiecare întâmplare de genul ăsta. Probabil că undeva, prin cartea mea, transpare această frumusețe.

__________

Continuarea interviului în Revista Familia

25/11/22

Simon Armitage - „Seară”

Material publicat în Planeta Babel nr. 10 / octombrie 2022
__________ 

Simon Robert Armitage (n. 1963) a copilărit în Marsden, o localitate rurală din West Yorkshire, Anglia. Scrie poezie, romane și piese de teatru. Predă cursuri de poezie și creative writing la Universitatea din Leeds. În 2019 i s-a acordat titlul de Poet Laureat al Regatului Unit.

***

Seară
 

Ai doisprezece ani. Cel mult treisprezece.
Ieși din casă pe ușa din spate.
Mai ai timp. Ai promis
că nu întârzii, că nu te duci departe.

Într-o zi vei afla numele copacilor.
Cotești la stânga pe sub povârniș,
o iei pe drumeagul dintre cele două pâraie.
Pe-aici, Wool Clough. Pe dincoace, Royd Edge.

Culmea este încă luminată de soare, dar
la asfințit. Seara te prinde urcând costișa dealului.
Amurgul îți străbate delicat șira spinării.
Faci stânga împrejur. Din nou acasă,

fetița ta doarme în patul prea mare pentru un copil.
Soția ta cârpăcește ceva la lumina becului.
Îți pare rău. Ai crezut că
e încă devreme. Când s-a făcut atât de târziu?

_______

Strigătul
 

Am ieșit împreună
în curtea școlii, eu și băiatul
ale cărui nume și chip

Nu mi le amintesc. Testam registrul
vocii umane:
el trebuia să strige din toți rărunchii

Eu trebuia să-mi ridic brațul
de peste drum pentru a-i semnala
că sunetul ajunsese până la mine.

A strigat de dincolo de parc – mi-am ridicat brațul.
Tot depărtându-se, a strigat din capătul străzii,

de la poalele dealului,
de dincolo de postul de observație al fermei lui Fretwell –
De fiecare dată mi-am ridicat brațul.

A părăsit orașul și a murit acum douăzeci de ani,
ciuruit în cerul gurii
de o pușcă de vânătoare, în vestul Australiei.

Băiatule cu nume și chip pe care le-am uitat,
acum poți să nu mai strigi. Încă te aud.

 

Simon Armitage | Credit foto: Paul Wolfgang 

19/08/22

„cutia toracică” (merlich saia) | lectură în dialog

La Editura Tracus Arte a apărut volumul de poezie cutia toracică, semnat de merlich saia. Autorul s-a născut la București în 1982 și a absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”. A debutat în 2014, la aceeași editură, cu garda de corp, pentru care a obținut Premiul Național „Mihai Eminescu”, Opus Primum, Botoșani, 2015. Cele mai recente poeme ale lui merlich saia ne propun, în opinia Ramonei Boldiszar, „un spațiu deschis, infinit”, contrastând cu „încastrarea” sugerată de titlul acestui ciclu.

***

Dana Pătrănoiu: Am parcurs de două ori volumul lui Merlich Saia pentru a mă racorda la discursul autoscopic al autorului și a-i recepta viziunea propusă. Înainte de a încerca să formulăm împreună câteva idei în marginea cărții, te întreb cum ai parcurs tu cutia toracică.


Ramona Boldizsar
: Spuneam într-o cronică recentă că sunt întotdeauna acaparată de interes și curiozitate când ajung la o carte de poezie nouă sau la un poet/o poetă pe care nu am mai citit-o. Nu știu dacă sunt, în general, un om prea curios, dar când vine vorba de poezie sunt cu desăvârșire astfel. M-a prins cutia toracică și am citit-o trecând de la un cadru la altul cu interes și, adesea, chiar o ușoară confuzie plăcută — pentru că voiam să descopăr ce se ascunde în ceea ce mi se părea a fi un teatru al unui sine dedublat. 

D.P.: Juxtapuneri oximoronice („e prea devreme. e târziu” - p. 44), notații în manieră jurnalieră a unor ore & minute care nu par să marcheze evenimente memorabile sau măcar consistente, o percepție foarte personală și bulversantă a reperelor temporale (zi/noapte, anotimpuri), spații fluide mai degrabă psihologice decât geografice, o preocupare compulsivă pentru elementele corporale, însoțită de înregistrarea unor transformări anatomice ale subiecților poetici („claviculele sunt verzi. reci. se rup greu. coastele mele încap în cutia mea preferată de dulciuri”), o stare generală de „descleiere” fiziologică, de dezintegrare a entității între „prea multe obiecte care își schimbă / prea repede / numele” (p.44). Toate acestea și altele l-au îndreptățit pe Bogdan-Alexandru Stănescu să califice acest volum drept un tratat de schizopoetică. Cât „schizo” și câtă „poezie” în cutia toracică, din perspectiva ta?

Ramona Boldizsar: Îmi place grozav de tare cum te-ai decis să analizezi această parte a poeticii din cutia toracică. M-a intrigat de la bun început descrierea de pe coperta 4 — Bogdan Alexandru Stănescu are acest dar excelent de a te atrage către o carte cu ajutorul acestor descrieri câteodată neașteptate. Voi spune că am vizualizat și eu acest volum mai degrabă dintr-un unghi psihologic decât unul geografic. Sigur că adesea avem de-a face cu anotimpuri sau spații mai mult sau mai puțin clare, dar îmi dau senzația că se transformă toate (și atât de lesne) în stări (mai degrabă decât locuri). Mă gândesc acum și la recurența celor două femei și modul în care sunt observate, fugitiv, cinematografic aproape. Ele ar putea să nici nu existe, la o adică, mi-am zis asta de multiple ori. Suntem în mintea cuiva — nu știm prea bine dacă a poetului sau a unei extensii ale sale (sau dacă, din contră, nu avem de-a face cu mai multe minți, chiar dacă localizate poate în aceeași cutie craniană). Adevărul e că nu putem ști foarte bine, aceste detalii transcend calitatea de informație și se așază mai bine în teritoriul experienței. În acest sens, dar poate nu doar așa, mi s-a părut foarte potrivită și chiar ingenuă descrierea lui BAS. Cât e schizo și cât e poezie? Poezia de aici apare pentru că există această ipostază schizo, așa că sunt tare bine îmbinate și probabil că, în cazul ăsta, calitatea (fie ea și doar interpretativă) schizofrenică precedă poezia din volum. Sigur că aici e un joc infinit, cine a apărut primul, oul sau găina? Pentru că, în același sens, schizo e posibilă pentru că există aici poezie. Nu știu ce crezi tu despre asta, dar în ceea ce mă privește această lipsă de concluzie&concludență mă atrage în poezie. E un spațiu deschis, infinit, așa cum pare a fi și poezia lui Merlich Saia din cutia toracică (cu atât mai interesant cu cât există și acest contrast cu titlul care e ceva destul de încastrat și închis, o cutie toracică e o cutie toracică cu spațiu și compoziție limitată). 

D.P.: Un univers conturbat, traversat de imagini dezolante repetitive și îmbibat în culori preferențiale - albastru „de metilen” și roșu („șarpele roșu are haine roșii. și o piele roșie. soarele a căzut pe șosea. s-a spart. bucăți de sticlă roșie sunt împrăștiate peste tot” - p.33). Dacă am alege să povestim evenimențial volumul lui Merlich Saia, ce am putea spune? Sau altfel, ce reușește să transmită, cumulativ, notația poetică a autorului? 

Ramona Boldizsar: O întrebare aproape capcană — e greu de rezumat acest volum care se mișcă atât de mult în zona psihologică și senzorială. Dac-ar fi totuși să-mi încerc mâna, cu oarece modestie de data asta, probabil aș spune asta: un bărbat și contrapartea sa feminină se analizează pe sine și exteriorul, viața se desfășoară temporal ambiguu, iar existența celorlalți este esențială, dar imposibil totuși de cuprins din punct de vedere material. Avem de-a face doar parțial cu o lume reală și mai mult cu una fantomatică. Realitatea se conturează clar prin anumite detalii (de multe ori recurente) care ne dau indicii cu privire la viața fizică a (posibil) două personaje, meseria de doctor, plaja, copilul, vara, hainele, lipsa lor, actul sexual și altele asemenea. Acestea însă, la o privire mai atentă, par să se disperseze. Sau nu să se dispersese, ci să se (re)aranjeze în spațiul infinit al proiecției, acolo unde senzațiile (care poate nici nu ajung la starea de sentimente pasibile de numire) se mișcă nu neverosimil, dar într-un vortex continuu. Care nu poate fi numit, de aceea și poemele sunt doar o trecere și o autoscopie continuă.

D.P.: Câteva personaje sau, dacă e să păstrăm grila propusă de BAS, un jam session de voci pornind de la eul narator - acel „eu sunt treizecișitrei de rotații pe minut. / sunt noăzecișișapte de rotații.” (p.24) - participă la discursul poetic din cutia toracică. Ce ne propune monologul clar conturat (inclusiv tipografic, prin litere cursive) al femeii care nu-și mai suportă frumusețea și care afirmă: „sunt mâncată de vie de mecanismul de supraviețuire. / în corpul meu sunt sute de oameni. / care nu mi-au zis niciodată nimic.” - p. 78)?

Ramona Boldizsar: Sunt intrigată de paralelitatea de voci prezente aici pe care eu, într-un final, am ales să le percep ca fiind doar două: un el și o ea. Nici nu știu care m-a interesat mai tare, dar simt că vocea acestei femei este suspusă cumva unei delăsări continue. Citind, mi s-a părut că am de-a face, adesea, cu cineva care nu mai are nici speranță și nici dorință. În loc să se caute pe sine, este acolo, s-a găsit, cum s-ar spune, și se prezintă mai degrabă decât să caute concluzie (spre deosebire de cealaltă voce care nu are niciun soi de finalitate în ceea ce privește cine sau ce reprezintă). În sensul ăsta, vocea acestei femei e parcă mult mai internalizată și mai lipsită de ancorare în real, ca un al doilea strat de inconștiență. Mi s-a părut de câteva ori că vocea asta este ușor de comparat cu depresia și cum aceasta te înfundă și te scoate la suprafață întotdeauna neașteptat. Cum nu poți știi niciodată ce se află înăuntrul cuiva oricât de tare și frumos zâmbește, așa nu poți probabil pătrunde niciodată nici interiorul adevărat al cuiva atunci când și-l narează — unu, pentru că ești pradă cuvintelor și modului în care le folosești și, doi, pentru că ceea ce vezi tu despre tine e doar una dintre proiecțiile posibile. Mai cu seamă când e vorba despre un personaj poetic care are sau nu corespondent real (fie și doar la nivel mental).

D.P.: Personajul (să-i spunem central) își ridică des ochii spre cer pentru a privi soarele, deși uneori „în loc de cer și de soare vedem ceva / foarte luminos care ne îngrijorează.” Sau stelele care „se pregătesc să cadă. / 100 de bucăți au fost anunțate”. Glasul unei femei enunță: „sunt o pădure de mesteceni”. În alte fragmente poetice, apar un papagal alb-albastru care vorbește într-o limbă de neînțeles (nu ca alți papagali din Amazonia), un pui de pisică negru „care a trecut de mai multe ori / peste sfârșitul lui de pisică neagră” sau insecte obișnuite - țânțari, muște, coropișnițe - care invadează (uzual) universul fiziologic uman. Care ți se pare a fi viziunea lui Merlich Saia vizavi de lumea naturală înconjurătoare în epoca (de sensibilitate) postumană?

Ramona Boldizsar: Nu am conectat deloc poezia lui Merlich Saia cu postumanul — nici măcar ca opoziție. Asta pentru că simt că există încă suficientă poezie română contemporană care nu se conectează în mod concret cu postumanul sau vreo extensie a ce înseamnă acest concept azi. Altfel spus, nu mi-a trecut prin cap întrebarea asta până acum. Dacă fac un exercițiu retrospectiv și încerc să creez această antiteză pentru a scoate niște concluzii, simt că nu reușesc. Poate pentru că poezia lui Merlich Saia din “cutia toracică” rămâne pentru mine la un nivel psihologic, o internalizare a unor trăiri/senzații, fără definiții și experiențe neapărat concrete. Totul ar putea fi la fel de bine un vis, o metaforă, un fel de-a spune ceva despre mintea umană sau pur și simplu despre ceea ce suntem și nu suntem în fiecare zi. O proiecție cinematografică compusă din o sumedenie de scurt metraje. Fără explicații. Fără personaje clare. Uneori chiar și fără dialog. Doar scene și imagini. Și concluzii nu se pot trage pentru că nu există suficiente date care să ne poată face capabili să denumim asumpții din care să tragem concluzii (reușite sau altfel). 

D.P.: În 2014, Merlich Saia își publica volumul de debut - garda de corp . Cum au crescut acești opt ani în poezia lui, ce păstrează ca amprentă inconfundabilă, ce aduce nou cutia toracică?

Ramona Boldizsar: Nu am citit garda de corp, dar mi-ar plăcea s-o fac ca exercițiu invers de explorare. Cu siguranță a crescut și s-a transformat fie doar și pentru că în opt ani de zile identitatea și interesele oricui migrează (fie în propriul univers, fie chiar în afara lui). Așa că aici rămâne pentru mine o simplă curiozitate pe care sper s-o satisfac la un moment dat. În acest sens, mi-ar plăcea dacă ne-ai spune tu cum a crescut poezia autorului și dacă simți că există diferențe, asemănări — sau pur și simplu dacă se pot conecta cele două cărți prin altceva decât trecerea timpului.

Aleg, pentru final, un poem în care lirismul prevalează asupra notației clinice, creând „frumusețe” fără rest:

eram foarte frumos
erai foarte frumoasă
obișnuiam să adormim singuri
aproape că nu ne mai pasă
aveam împreună un corp
singur
lăsat pe hol
târând după el
sute de kilograme de frumusețe

_________

Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Despre așteptare, erotism și singurătatea călătorului în poezia lui Immanuel Mifsud

Volumul Rapoarte confidențiale (Casa de Editură Max Blecher, 2019), semnat de scriitorul maltez Immanuel Mifsud, cuprinde opt cicluri de po...