Miss Houdini (Editura Charmides, 2019) este al doilea volum de poezie semnat de Ligia Keșișian, după Mici cutremure, debutul său din 2017.
„/…/poemele Ligiei Keșișian sunt documentele unui exces de inimă & ale unui exces de memorie. Ca toată poezia adevărată. Și tocmai de aceea te mișcă, te emoționează, te schimbă. Și te fac să înțelegi că melancolia policoloră din care poeta tot încearcă să evadeze, a la Houdini, e și melancolia ta (ce-i drept, mai cenușie). Că poezia ei atât de tristă & tonică vorbește, de fapt, despre tine. Din nou – ca toată poezia adevărată”, afirmă Radu Vancu pe coperta a patra a volumului.
Despre Miss Houdini, „un suprapersonaj sau /…/ un dirijor care se insinuează în toate acțiunile din carte și cuprinde toate instanțele” ne-a povestit mai multe chiar autoarea, în cele ce urmează.
***
Dana Pătrănoiu: Încep cu o întrebare de punere în context. Ce ţi s-a mai întâmplat de la Mici cutremure încoace, pe plan artistic, literar şi, nu în ultimul rând, personal? Recentul tău volum de versuri este o continuare a preocupărilor mai vechi, o nouă etapă în căutările tale poetice…?
Ligia Keșișian: Foarte multe și asta pentru că Mici cutremure și-a atins perfect scopul – acela de a-mi da mie curaj în poezie, de a mă lipsi de autocenzură, bariere și toate zidurile pe care mi le construisem, involuntar; și mai ales de teama de a mă aventura prea mult, prea departe sau prea aproape, într-un poem. Încă de când am lansat-o, am simțit o dorință intensă ca ea să fie uitată și să scriu a doua carte așa cum deja simțeam că pot să o fac. Între timp, am început să lucrez mai mult poemele, după Mici cutremure, mi-am construit un proces – dacă ar fi să comparăm ritualul de a scrie poezie cu spălatul de rufe, înainte băgam cuvintele în mașina de spălat și așteptam să le întind pe sârmă, acum le scutur mai întâi, pe urmă le duc la râu, le săpunesc cu leșie din belșug, când îmi îngheață mâinile în apa rece, mă opresc, fac o baie în râu, pe urmă limpezesc bine și las la uscat, apoi o iau de la capăt, dacă e nevoie. Poezia e covorul fermecat care, în cazurile ideale, ne duce fix acolo unde trebuie să ajungem.
Cât despre preocupări, ele sunt cumva mereu vechi dar se adaugă în permanență noi straturi, perspective și înțelesuri.
D.P.: Spuneai într-un interviu că îţi place să intri în pielea personajelor pe care le creezi. Cum ţi-ai descrie acest nou rol pe care ţi-l asumi? Cum ai creat-o pe această Miss Houdini?
Ligia Keșișian: Miss Houdini e mai degrabă un suprapersonaj sau, ca să fiu mai precisă, un dirijor care se insinuează în toate acțiunile din carte și cuprinde toate instanțele. Are toate vârstele pe care le-ar putea avea și Ligia dacă am intra în wormholes și am găsi-o prin alte dimensiuni. Miss Houdini este ceea ce este și ceea ce poate fi, ce se întrevede, ceea ce a fost și nu dispare, doar se dizolvă.
D.P.: Contorsiuni, manevre de desprindere… Din ce prinsori încearcă să evadeze Miss Houdini? De ce anume încearcă să fugă? De ce anume se teme?
Ligia Keșișian: De cele mai multe ori fără să prinzi de veste, înaintând prin lume și prin ani, apar tot felul de fire în care te încurci, tot felul de capcane și nisipuri mișcătoare, unele în care la început poți avea sentimentul că te protejează, pentru ca mai târziu să vrei să îți continui drumul, dar ceva să te oprească. Unele capcane sunt mentale, altele sunt din carne și oase, cărămizi și var. Ce face Miss Houdini e să le conștientizeze, încearcă să vadă monștrii din spatele bunelor intenții și a himerelor și să vadă mai departe, în viitor, sprijinindu-și evoluția pe schimbare. Se teme doar de ea însăși și de perspectiva și posibilitatea drumurilor pe care nu va umbla niciodată.
D.P.: Povesteşte-ne mai multe despre fetiţa „alb-negru cu nasul spart și bretonul în ochi” de care ai grijă tu, „cea mare”.
Ligia Keșișian: Fetița aceea e tot acolo, nimic nu se pierde sau dispare, totul se transformă, iar uneori am senzația vie că ea e undeva prinsă într-o buclă, visând și gândind în continuare în poezie, într-o lume bântuită de brutalitate, lipsă de înțelegere și monștri deghizați – așa că îi vorbesc, o țin de mână, încerc să o fac să simtă că nu e singură și cum altfel decât tot prin poezie.
D.P.: Poemele tale includ inserţii etnologice ce trimit către lumi şi timpuri… supranaturale, „păgâne”. Levitezi deasupra unui râu roşu, rupi capul unui iepure, un mănunchi de şerpi înnodaţi arată drumul unui orb şi unei femei fără şira spinării („Camera de aşteptare”). Ne poţi da câteva detalii despre aceste elemente care compun „arsenalul” tău poetic, despre apetenţa ta pentru… magie?
Ligia Keșișian: Am crescut în propria mea Comala, în Media Luna lui Juan Rulfo, pierdută pe coclauri, prin păduri unde știam că se spânzuraseră oameni, printr-o vale în care periodic ardeau case, visând la viața din satul de peste râu, cu turnul lui de apă și casele frumos luminate, unde se putea ajunge doar trecând o punte care în fiecare an era luată de apă și unde în fiecare an se îneca o fată îmbrăcată de sărbătoare, care trecea râul ca să-și găsească fericirea. Am crescut fugind de realitatea din jurul meu, imaginându-mi în permanență noi refugii imaginare. Suprarealismul uneori e doar o formă de realitate pe care ceilalți nu o pot percepe.
D.P.: Instanţele vizuale pe care le comunici creează imagini puternice, care impregnează (pe alocuri violentează) organic cititorul („ieșim dintr-o pîine caldă / într-un oraș al șoarecilor / fierbe-mă în lapte / mănîncă-mă/…/”). Te-aş întreba, mai întâi, care ar fi elementele declanşatoare ale poemelor tale? Şi, apoi, cât de mult contezi pe vizual/ ce pondere îi acorzi vizualului în ansamblul scriiturii?
Ligia Keșișian: Vizualul joacă un rol important în ceea ce scriu, nu încerc musai să creez imagini puternice, ele vin organic atunci când transpun în cuvinte ceea ce simt într-un anumit moment, văd mult și simt foarte intens, e un defect al meu care măcar își găsește rostul în poezie, dacă în viață e mai degrabă un obstacol. Iar poezia poate porni de la o emoție, de la un lucru pe care îl văd și care îmi amintește de ceva ce a fost sau, ca prin magia de care mă întrebai mai devreme, de ceva ce încă nu s-a întâmplat iar uneori, ceea ce scriu, chiar se întâmplă.
D.P.: „dacă te duci la piaţa sudului / o să vezi umblînd pe stradă o femeie / cu un cuţitaș legat cu sfoară la brîu // cuţitul acela poate rupe orice în două / caut-o/…/” Cine este această sfântă Izabela spre care îţi îndrepţi o pseudo-rugă?
Ligia Keșișian: Într-o zi, în timp ce alergam către înmormântarea unui prieten, am văzut o femeie cu un cuțitaș legat cu sfoară la brâu și m-am oprit un pic și am scris ruga asta în minte ca pe o formă de revoltă, i-am atribuit puterea de a tăia firul fatidic care ne ține legați de un anumit destin.
D.P.: Miss Houdini ne plimbă şi prin America Latină, Anzi, Buenos Aires. Ne poţi spune mai multe despre „Café con leche”, „Santiago” ş.a.? Ce se ascunde în spatele acestui aşa-zis jurnal de călătorie?
Ligia Keșișian: Unii oameni pleacă departe, crezând că în felul acesta se vor lăsa pe sine în urmă, eu plec atunci când am nevoie să mă văd mai bine. Cu fiecare călătorie, ieșind din rutină, reușesc să-mi răspund cu mai multă claritate, uneori decisivă, la întrebările care mă consumă. Se întâmplă că atunci când ies din oraș, fie că străbat mii de kilometri sau doar iau trenul până la următoarea gară, fluxul conștiinței să devină mai coerent, ceea ce mă ajută să mă limpezesc și să scriu. Pe de altă parte, atunci când călătoresc, de multe ori acasă rămâne doar o nălucă, îmi dau seama că nu sunt legată de nici un loc și că m-aș putea adapta aproape oriunde, îmi imaginez cum ar arăta viața mea în locul acela și faptul că am puterea de a lua o astfel de decizie face ca perspectivele acelea să fie într-o anumită măsură, reale – aici e un loc în care poezia și fizica cuantică pun osul la treabă și creează, creează.
D.P.: Eşti pasionată şi de cinematografie şi muzică – curatoriezi festivaluri de nişă în aceste zone. Pentru că am vorbit mai sus despre vizual, te-aş întreba acum despre muzica poeziei tale. Înglobezi, aduci în scriitură, ceva din pasiunea ta pentru muzică?
Ligia Keșișian: Cinematografia și muzica joacă roluri foarte importante în viața mea și cred că, prin diverse tehnici, unele intuite, altele voite, le aduc într-o oarecare măsură și în poezie. Sunt cititori care mi-au spus că aud muzica atunci când îmi citesc poemele, alții care mi-au spus că poemele mele sunt ca niște filme de scurt metraj, m-aș bucura să fie așa.
D.P.: Ce poeţi îi sunt mai dragi, mai aproape de suflet, poetei Ligia-Verkin Keşişian? Şi o ultimă întrebare: există vreun poet ori poetă care ţi-a servit drept model, ţi-a influenţat mai pregnant scriitura?
Ligia Keșișian: Sunt mulți și se apropie de mine alternativ, recitindu-i la nesfârșit în funcție de starea de spirit sau de frământările pe care le am într-un anumit moment – de la Emily Dickinson, Dylan Thomas și Ezra Pound, la Frank O’Hara, Anne Sexton, Mark Strand, la poeți din America Latină, precum Alejandra Pizarnik sau Alfonsina Storni, la poeți români – Virgil Mazilescu, Mariana Marin, Gellu Naum, Ion Mureșan (și ce bucurie că unul dintre poeții mei preferați a vorbit despre Miss Houdini, în timpul lansării de la Gaudeamus!).
__________
MISS HOUDINI
după acest anotimp ploios trebuie să vină
și zile mai bune bătrînii nu ies
în ploaie așteaptă cuminţi
în scara blocului cu plasele pregătite
fiecare ieșire e planificată atent
îmi spun că sunt tînără dar ei nu știu că mă dor
spinarea și picioarele și în mintea mea sunt dezastre prefabricate.
am fost și eu fetiţa care cădea
în fiecare noapte din pat
în fiecare dimineaţă mă aștepta
în pragul ușii cîinele lup
femeile spălau trupul unei bătrîne în hol
un străin mi-a mîngîiat părul scurt și ţepos
și mi-a spus vor veni și zile mai bune
zîmbesc frumos și nu mă dau de gol
las apele să-și vadă de drum nu pot
face nimic să opresc vertijul spaima
dar mă pricep atît de bine să le ascund
cînd au arătat cu degetul spre mine și m-au acuzat că mint
n-am lăsat să se vadă.
cînd i-am rugat să vină și mi-au spus că nu se poate
n-am lăsat să se vadă.
cînd m-au asigurat că se întorc
am dispărut eu prima.
fetiţă credulă cu inima-n spumă
de la un cîine turbat să nu credeţi
în fiecare dimineaţă scot o inimă
nouă din sertarul cu jucării de import
la finalul zilei o dau mai departe
și pornesc în somn fără organe vitale.
dacă te-ai plimba pe stradă prin mintea asta
ai da nas în nas cu balauri și pitici
și e nevoie de un foc atît de mic ca să le spulbere
știu că va veni momentul cînd una din acele creaturi fantastice
mă va înghiţi într-o singură clipă de parcă nici n-aș fi existat
și poate că atunci cu adevărat vor veni și zile mai bune
DUNKING
au strigat
priviţi femeia care scoate meduze pe gură
femeia cu inima prună din care mușcă cine poftește
iată femeia care doarme cu capul într-un mușuroi de furnici
și în timp ce doarme limba ei caută viaţă pe sub pămînt
femeia aceasta umblă în patru labe și schelălăie
în corpul ei semivertebrat se dezvoltă 7 copii deodată
pe jumătate bărbaţi pe jumătate sepii
dacă o privești drept în ochi vezi un apus de soare în Guadalupe
dacă te apropii și te uiţi mai bine e doar soarele arzînd
deasupra unui mic cîmp de război și tineri frumoși
și goi luptîndu-se cu o haită de șacali ca-ntr-un film
porno pentru vrăjitoare
femeia aceasta e o pumă însetată
antilopele își retează de bunăvoie jugulara dinaintea ei
femeia asta nu se teme de nimic
în mijlocul focului îi cresc solzi de apă
las-o să se urce pe tine
întinde-i gîtul să ţi-l muște
să te călărească pînă cînd uiţi de tot cine ai vrut să fii
femeia aceasta călătorește într-o limuzină neagră acoperită
cu flori de nuntă
și caută înnebunită un șarpe cu clopoţei
ea singură cu un cap de iepure în dreapta cu o macetă în braţe
și un mare incendiu
în oglinda retrovizoare
SANTIAGO
la 7 dimineaţa
străzile din santiago sunt pustii
cînd nu poţi pătrunde zidurile groase
niña, estas solita?
cît de ușor mi-ar fi
dacă aș crede în vreun dumnezeu
sau în mai mulţi ca mapuche
m-aș ruga la virgen de Carmen
dacă mori să-mi lase harta
cu locul precis unde te trimite
pe străzile astea păsările se rotesc și scot ţipete înalte
șoferul care mă lasă la aeroport mă îmbrăţișează ca pe o fiică
îmi spune – nimeni nu trebuie să afle că ne suntem străini
ai grijă cu lupii de mare înfometaţi
hija mia cuidate
am aterizat pe străzile unui oraș
în carne și oase
copiii joacă mingea pe trotuar
peste rochia de mătase îmi trag un poncho
la 7 dimineaţa în santiago oamenii dispar fără urmă
__________
Ligia KEȘIȘIAN (n. 1988, Piatra Neamț) a debutat în 2017 cu volumul de poezie Mici cutremure, la Editura Charmides. Selecții din poemele ei au fost traduse în franceză, maghiară, greacă și engleză. A publicat grupaje de poeme în antologiile Cartea Bistriței (2018), Poezia e la Bistrița (2019) și a avut poeme selectate în Dilema Veche, Crevice, DLITE, Radio Guerilla. Traduce poezie și proză din engleză și spaniolă.
__________
Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
