Nicoleta Crăete a debutat în 2019 cu Femeia cu trupul de ceară, volum de poezii pentru care a fost premiată, cu un an în urmă, în cadrul Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, secţiunea „Manuscris”.
„O disciplină discretă însă continuă, o severitate disimulată datorită cutezanței asociațiilor caracterizează versurile Nicoletei Crăete. Succesiunea aleatorie a secvențelor nu e astfel decît rodul unei paradoxale suprapuneri între spontaneitate și rigoare, din care prinde ființă poezia”, aprecia recent Gheorghe Grigurcu în România Literară.
***
Dana Pătrănoiu: Încep cu o întrebare de punere în context: cum arată la ora asta peisajul poeziei în Târgu Jiu?
Nicoleta Crăete: Nu m-aș grăbi să o numesc contextualizare, de vreme ce am pornit mai degrabă din alte direcții (la propriu și la figurat) ca să mă opresc și pe la Târgu Jiu, culmea, abia prin 2019, în cei aproape 3 ani de când hoinăresc pe plaiurile literare ale acestei țări și aiurea. Iar asta în special cu „femeia cu trupul de ceară”, care, se pare, a atras atenția și pe plan local. Despre peisaj ce să spun, un vechi constant și destul de feeric, poeți pe care abia acum încep să mi-i apropii, ca să zic așa. Aș vrea să văd mai multă efervescență în zona tânără, dar probabil pentru asta trebuie să deschid mai mult ochii. Nu zic nu.
D.P.: Eşti redactor la „Athanor”. Ne poţi spune mai multe despre această revistă?
Nicoleta Crăete: Sigur că da. „Athanor” a pornit la drum pe 27 mai 2019, seara. Are așadar, încă, acel miros de bebeluș atât de plăcut mie, care face balet. Despre ce să fie vorba? Despre poezie, evident, că ea ne leagă și ea ne dezleagă. Un laborator, un atelier internațional de traduceri și promovare a poeziei, în special contemporane, dar nu numai. Poeți nemuritori, de talia lui Nicolae Labiș, și-au găsit și își vor găsi mereu locul în revista noastră. Iar pentru că poeții tare știu să umble, ne-am gândit să ne și întâlnim.
D.P.: Cum şi când ai început să scrii poezie?
Nicoleta Crăete: Păi să tot fie așa o constantă de vreo câțiva ani, de când cu hoinăreala. Dar poezie scriam și pe caietele alea din liceu, pe care le schimbam apoi înfrigurată cu cele ale bunei mele colege de bancă (te salut, Dana!), spre citire. Poezie am scris împreună cu sora mea, când au venit părinții să ne stingă lumina, de au urmat zilele de protest cu afișe. Poezie în romanul cu nefericiți, început în clasa a VI-a, sau în nuvela fantastică scrisă prin clasa a XI-a, când îi interogam pe toți colegii mei: „Tu ai citit nuvela mea fantastică? Dar tu? Dar tu ai citit-o?” Straniu să îmi amintesc totuși de oameni când sunt întrebată despre poezie. Eu am stat mai mult în fața ferestrei.
D.P.: Există vreun poet contemporan care te-a influenţat într-un mod aparte, care ţi-a marcat parcursul literar şi din a cărui „familie spirituală” te consideri ca făcând parte?
Nicoleta Crăete: Există mai mulți. Există unul care „îmi ține lumânarea să scriu”.
D.P.: Ne poţi spune povestea femeii cu trupul de ceară? Cum s-a născut ideea, ce anume a declanşat/declanşează „declicul” poetic, cum ai scris poemele incluse în volum?
Nicoleta Crăete: Aici m-am poticnit nițel. Mă rog, poticneala e aproape metodă la mine, dar nu despre asta vorbeam. Nu țin să fiu sentimentală, dar am niște răspunsuri destul de exacte. Vara lui ’95. Reanimare. Nu e doar o singură poveste, dar cumva centrală și cea pe care am numit-o „femeia cu trupul de ceară” fusese internată cu arsuri grave pe corp. O asistentă (Simona, păr scurt, foarte îndrăgostită, logodită. De unde știu? Din locul meu, îmi plăcea să ascult) a uitat un recipient cu o oarecare substanță la îndemâna femeii, din care aceasta a băut, alegându-se cu arsuri interne urâte. Pe ea nu am văzut-o niciodată, doar strigătele de durere i le-am auzit. Nu am mers să o văd nici măcar în ziua în care am purtat o perfuzie spre lumina de-afară. Am fost să îi văd pe cei 2 bătrânei care tot vorbeau despre tunsul oilor și despre copila care suferise o intervenție chirurgicală pe viu și pe care, din spusele lor, o îndrăgeau toți doctorii, cum că o vizitau întruna, am trecut pe la bărbatul care își striga iubitele, somând-o pe una dintre ele să se ducă și să lege vaca, dar nu pe ea. Pe ea au trimis-o acasă, din lipsa unui tratament adecvat. Și tot despre ea s-a zvonit câteva zile mai târziu că s-ar fi făcut bine cu ceaiuri. Eu, când am o grădină cu zambile, cred asta.
Majoritatea poemelor din volum au fost scrise în ultimii 2-3 ani, pe câteva le-am pescuit din perioada studenției. Mă întrebi „cum” și privesc înapoi și înainte ca prin vis. Dorm cu picioarele în cărți, de-a stânga și de-a dreapta mea sunt cărți și haine. Schimb o agendă cu o altă agendă, obligatoriu pix cu gel negru (mai nou trișez cu unul cu gel verde). Am o lanternă. E nemaipomenit că am descoperit lanterna, că înainte îmi era mai greu. Scriam scris peste scris și nu mai pricepeam nimic. Încă nu am descoperit veioza.
D.P.: Viaţa şi poezia. Din punctul tău de vedere cele două sunt dihotomice sau complementare? Se canibalizează sau se întrepătrund armonios?
Nicoleta Crăete: Eu aș zice mai degrabă: poezie și poezie. Viață și viață. Absolut tot ce trăiesc e poezie. Dincolo de asta, ce ajunge pe hârtie, ia altă viață, e o altă poezie. Ce ajunge la fiecare cititor, e altă poezie și altă poezie. Și altă poezie. Ce spun eu, ce auzi tu. Diferența dintre două mâini e o iluzie. Obiecte ascuțite ce răsar din oameni și de peste tot. Nu știu cum să răspund la întrebarea asta. Și da și nu.
D.P.: Ce repezintă poezia pentru tine? Ţi-ai conturat deja o „artă poetică”?
Nicoleta Crăete: Sunt în plin proces de re și re. Se pregătește ceva nou. Cum știu? Păi mi-au ieșit bube în jurul urechilor, apoi bube în jurul gurii. A fost și una între ochi. Am spus că somnul meu vorbește, dar în afara lui, iau pixul ăla cu gel negru și mă pun să spintec. Am stat și eu de una singură, cum or fi stat și alții, în vremea lor și-n alte vremi, să mă întreb: „Măi, dar la mine de pe unde vine?!” Și-n statul ăsta am subliniat și niște cărți, multe cu traume. Când eram mică, l-am rugat pe dumnezeu să nu mă plictisească și să nu mă plictisesc. Îmi place straniul, absurdul, lepădatul, disocierile, îmi place tot. Nu vreau să vorbesc despre vreo „artă poetică” a mea, ar fi ca și cum mi-aș desena de una singură conturul corpului cu cretă. Ori în poezie tocmai despre asta este: destulă cretă pe ziua de azi.
D.P.: Unde plasezi cititorul în relaţia autor-poezie? Eşti preocupată de modul în care publicul (cititor/auditor) recepţionează mesajele poetice?
Nicoleta Crăete: Păi cum să zic, aduc așa, destul de mult, cu o autistă cu accente histrionice, adică, je m’en fiche, dar musai cu o poză de colecție. Sigur că mă interesează modul în care sunt receptată, aș fi ipocrită să spun că nu mă preocupă asta, dar nu la modul în care să scriu în așa fel încât să plac, asta ar fi șah-mat din prima pentru mine, ci la modul în care să stau eu de vorbă cu bubele mele și să deschidem împreună ochii. Oare ce țin eu în mâinile mele? Că pe poet, în prima fază cel puțin, nu îl întreabă nimeni cine e și ce are de arătat. Se postează în fața trecătorilor, cum m-am postat și eu pe la vreo 6 ani (în balcon, la etajul I, adică nici prea aproape, dar nici prea departe) și arătam când mâna stângă, când pe dreapta: „Uite, asta este jucăria mea…și asta este a surorii mele!”.
D.P.: În final, o întrebare pe care o adresez tuturor poeţilor: poezia poate aduce o schimbare în bine (sau întru mai binele) omenirii?
Nicoleta Crăete: Pe undeva vine o vindecare a nevoii de vindecare prin poezie. E o întrezărire, nu?
__________
poem deschis
am închis
uşile ferestrele apele gazele luminile maşinile
zidurile casele zilele nopţile visele rănile
gropile străzile erorile şcolile spitalele bolile
fabricile bisericile guvernele planetele
frustrările angoasele fobiile nuanţele fermoarele
cuvintele
ca să pot râde singură
am luat un om la întâmplare
din râs l-am luat
şi l-am trântit în lume
ca să afle şi el
răul ce e
că nu e chiar aşa
cum e
nud
în fiecare anestezie ratată
creştea câte un spital de nebuni
cu faţa în jos
ochii lor tăiau iarba
din care să fabrice durerile noi
pentru piaţă
la paisprezece ani am murit
şi
trupuri proaspete au început să nască
peste trupul cel vechi
cum
o perfuzie în drumul spre lumină
trecea
prin tot felul de stări
în fiecare durere amânată
ţipete împachetate de vii
pe diverse mărimi
moartea face nudism pe o plajă sălbatică
poem luminat
frica s-a aşezat la baza lumii să se odihnească un pic
deasupra nişte furnici îi spărgeau seminţe în cap
una două
şapte nouă
dar uite cum din urechea dreaptă răsări o religie
cu picioare prelungi
o adorau şi adoratorii de mijloc
o adorau şi adoratorii de stânga
că până şi cei adoraţi o adorau
şi ar fi fost prea multă armonie în lume
de n-ar fi fost
dar iată cum în urechea stângă furia creştea din stări limitrofe
războaie şuvoaie
le adorau şi adoratorii de dreapta
şi până şi cei adoraţi le adorau
tu doar să-mi ţii lumânarea să scriu
__________
Nicoleta CRĂETE s-a născut la 11 septembrie 1980, în localitatea Motru, din județul Gorj. În prezent locuiește la Târgu Jiu. A câştigat numeroase premii literare. De menţionat: premiul I la secţiunea poezie şi Trofeul festivalului la Concursul de Literatură Moştenirea Văcăreştilor( Târgovişte), premiul II la Festivalul de Poezie Costache Conachi (Tecuci), premiul Horia Vintilă la secţiunea proză la Concursul Internaţional „Vis de toamnă” (Urziceni), premiul I la secţiunea „Bilete de papagal” la Concursul de Poezie „Tudor Arghezi” (Tg.-Jiu), premiul III la Festivalul-Concurs Naţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII” (Bacău), premiul special pentru un autor din Oltenia la Concursul de Poezie Tradem (Craiova), premiul Festivalului Sighetu Marmaţiei pentru manuscrisul „Femeia cu trupul de ceară”, etc. Poezia ei a fost tradusă în engleză, franceză, spaniolă, cehă, arabă. A debutat cu volumul de poezie Femeia cu trupul de ceară, editura Grinta, 2019, în Colecţia Poezia 9. Este redactor la „Athanor”. Pasionată de traduceri literare.
__________
