La sfârşitul anului 2019, Teodora Coman a revenit la Casa de Editură Max Blecher cu al treilea volum de versuri al său, soft guerilla, inspirat de experienţa civică alături de grupul „Vă vedem” din Sibiu, dar cu rotiri largi, permisive, în jurul axului politic. Poemele cuprinse în această carte reprezintă, în opinia autoarei, rezultatul propriei ieşiri din zona de confort, din „bula auto-referenţială” şi al unui demers prin care a lăsat contextul sau limbajul să dicteze, să producă declicul.
„În loc să închizi realitatea în cușcă, doar pentru a te plimba în siguranță printre exponatele ei, mai bine te închizi tu într-o cușcă mobilă, la fel de sigură, și le lași pe ele libere, să le poți observi de-adevăratelea, în mișcarea lor autentică. Încerc să mă reduc cât mai mult la funcția de observare, pentru că resimt o anume toxicitate subiectivă”, a afirmat Teodora Coman, într-un interviu în exclusivitate.
***
Dana Pătrănoiu: soft guerilla este un „jurnal” de stări şi idei care a apărut nu ca un manifest anterior, ci odată cu experiența ta alături de grupul „Vă vedem din Sibiu”, afirmai tu într-un interviu. Crezi că poemele tale (nu doar cele explicit politice) ar mai putea reverbera în cititori cu aceeaşi intensitate, odată contextul istoric dispărut, într-o posteritate de peste ani şi ani?
Teodora Coman: Mi s-a mai pus întrebarea asta. Niciodată nu fac calcule sau pariuri cu posteritatea, nu îmi permit așa ceva, mai ales că transiența a cucerit toate domeniile, mai ales cel al artei. Cred că tocmai contextul trecător m-a atras cel mai mult, fiindcă sunt un om al momentului, fără planuri și așteptări mari, nu am ambiția de a rămâne în conștiința cuiva, pur și simplu am profitat de un subiect pe cât de tensionat, pe atât de ofertant și, mai ales, de nereprezentativ pentru mine, tocmai fiindcă m-a provocat. Am făcut asta și fiindcă politicul e respins cu oareșce dispreț, ca și cum te-ai compromite dacă l-ai aborda, indiferent sub ce formulă, orientare sau ideologie. Sunt convinsă că textele nu vor mai spune nimic în viitor, dar nici nu trebuie, e riscul asumat din start în scrierea cărții.
D.P.: Păstrezi distanţa ca să resimţi mai acut adversitatea care te motivează, spui tu. Povesteşte-ne puţin despre acest efort al tău – de distanţare, de obiectivare & conceptualizare a stărilor/trăirilor/gândurilor -, care dă amprenta poemelor tale. Cum ai ajuns la această formulă poetică?
Teodora Coman: Am observat că, departe de a activa ca o oglindă reprezentativă, textul are efectul opus, al unei contrareflexii, un fel de răzbunare pe slăbiciunea mea taciturnă și defensivă, cu un grad implicit de vehemență, care vine ca o compensare la un fel deficitar de a fi, cu plăcerea unui (contra)atac, de multe ori în registru autoironic. Am învățat că e mult mai profitabil să mă folosesc de mine în loc să mă exprim, pur și simplu. E greu de explicat cum e cu amprenta și formula, e și cauză, și efect al scrisului, dar, înainte de asta, am în minte urgența unui adevăr pe care încerc să îl verbalizez, cu acel „positive sense of insight“, dar și cu relativismul de rigoare.
D.P.: Poezia ta este una a enunţurilor grave, a adevărurilor dureroase, care trebuie spuse/scrise pentru a declanşa, într-o primă etapă, efortul de conştientizare. Cum ai scris poeziile cuprinse în soft guerilla? Cum scrii poezie în general?
Teodora Coman: Din păcate, nu scriu așa cum aș vrea, zilnic, disciplinat, dar cel puțin nu mai fac greșeala de a aplica principiul tiraniei subiective „eu vreau să scriu“, las contextul sau limbajul să îmi dicteze, să producă declicul. În loc să închizi realitatea în cușcă, doar pentru a te plimba în siguranță printre exponatele ei, mai bine te închizi tu într-o cușcă mobilă, la fel de sigură, și le lași pe ele libere, să le poți observi de-adevăratelea, în mișcarea lor autentică. Încerc să mă reduc cât mai mult la funcția de observare, pentru că resimt o anume toxicitate subiectivă. De obicei, plec de la un cuvânt sau o expresie banală la care tresar, indiferent că o aud sau o văd la tv, într-o carte, pe un anunț de bloc, într-o reclamă etc. Tot ce urmează după aceea este încercarea de a descoperi și „traduce“ de ce am rezonat, ce adevăr/conținut personal s-a regăsit intuitiv acolo, dincolo de voința mea. Cu soft guerrilla a fost mai simplu, cuvintele strigate în stradă, lozincile sau pancartele au avut rolul de declanșatori expliciți. Dar asta nu e o metodă, ci ceva ce ține doar de acuitate perceptivă. Și mai fac ceva: răstălmăcesc sau distorsionez în cheie proprie ceea ce îmi place la alții.
D.P.: Poemele tale din soft guerilla sunt dense cugetări şi digresiuni (croşetări de gânduri) în marginea unor teme de interes actual, care vizează condiţia omului contemporan. Porneşti de la (şi te întorci la) derapaje politice, decalaje economice şi sociale, agresiune tehnologică, dezindividualizare corporatistă, natură vs. ecologie, post-adevăr şi multe altele. Care este firul roşu afectiv, intim care uneşte poemele tale din acest volum?
Teodora Coman: Firul roșu? Cred că dorința de a nu a mă mai raporta doar la mine, de a înțelege oleacă mai bine pe ce lume mă aflu. Am simțit beneficiul ieșirii din bula autoreferențială, de care mă plictisisem și săturasem. Le datorez mult celor care m-au făcut suspicioasă ori de câte ori folosesc cuvântul eu.
D.P.: Poeta Teodora Coman problematizează, ridică întrebări, uneori dă şi sentinţe (definitive). Omul Teodora Coman are soluţii pentru vreuna dintre problemele care o frământă? Autoimunizarea e cheia unei vieţi cu adevărat decente?
Teodora Coman: Nu are, că, dacă ar avea, nu ar mai scrie, ar face și ea ceva concret, s-ar implica efectiv și eficient într-o organizație nonguvernamentală, de exemplu, fiindcă știe că donarea câtorva euro pe lună pentru cauze umanitare nu rezolvă problemele, doar ușurează conștiința, o face să doarmă ceva mai bine. Peretele antifonant al autoimunizării te scutește, temporar, de bătăi de cap, îți dă iluzia liniștii, considerată baza fericirii personale. Cel mai simplu e să stai pe margine, dar n-o poți face decât temporar, iar permanent, doar prin ascetismul autoimpus al unui călugăr sau, pur și simplu, prin nepăsare. Ultimii doi ani m-au făcut să îmi dau seama că pasivitatea e un lux pe care nu mi-l mai permit.
D.P.: Un părinte nu trebuie să aleagă între copiii lui. Şi, totuşi, te-aş invita să numeşti una dintre poeziile tale nu neapărat preferate, ci cu o poveste (în spate) care merită ştiută de cititori.
Teodora Coman: Nu am copii, nici poveste în spate. E adevărat, mă mai trece uneori impulsul de a mă atașa de vreun text, dar m-am educat să n-o fac, uit tot ce e încheiat. Cred că biografia, povestea din spate nu are nici o importanță, livrezi în carte atât cât crezi tu că merită, în urma unei negocieri a textului cu viața. Prefer doar detaliile indispensabile scrisului: o mână la vedere, un creier în umbră și, bineînțeles, un pas în spate. Mi se par inutile toate informațiile extra despre care se crede că ne dau greutate fie pe coperțile cărților, fie pe conturile din rețele, gen studii, ocupație, locuri de muncă, orașul de proveniență, proiecte, realizări personale etc.
D.P.: Aleg poemul „balanţă” – un cadru cinematografic, care aduce o notă distinctă şi căruia i-ar sta bine în orice alt volum al tău. Cum te-ai oprit tocmai asupra acestei secvenţe de viaţă obişnuită?
Teodora Coman: Imaginea concretă a unui bărbat tânăr la piață, cu scoica de copil într-o mână și două plase de cumpărături în cealaltă mi s-a părut tare faină pentru asumarea dublei urgențe: cea paternă și cea gospodărească. Soția era cea care alegea, se târguia nepoliticos, cumpăra și plătea, dar într-o agitație disproporționată cu stoicul tată. Aș fi vrut să pot activa opțiunea mute, atât de enervantă era vocea ei repezită, indignată. Adevărul e că văd tot mai multe cazuri în care feminitatea și maternitatea au început să fie agresive și monopoliste în revanșa lor la inegalitatea socială și familială. „Balanță” a fost felul meu de a reacționa la un pericol de tiranie/toxicitate feminină despre care nu se prea vorbește deschis în spațiul public.
D.P.: Cum ar arăta lumea poetică a Teodorei Coman într-o lume ideală, în care, să spunem, păcii nu i s-ar acorda nici un premiu, cu atât mai puţin nobelul?
Teodora Coman: Ca Paterson din filmul lui Jarmusch: un om pașnic, aparent banal, care scrie fără să agite spiritele în jurul lui, fără să-și semnal(iz)eze existența și, mai ales, care învață/știe să piardă și să o ia de la capăt. O lume ideală este una a firescului unui carnet alb, care te invită să te reîncepi, să devii mai bun, fără (os)tentația de a te crede special. Lumea reală e plină de prea mulți oameni și prea puțină umanitate, iar cea ideală ar repara dezechilibrul ăsta.
D.P.: Îi cunoşti, faci parte dintre ei – cum sunt poeţii tineri din România? Ce îi distinge de colegii lor mai în vârstă, cum ai descrie generaţia tânără şi foarte tânără, într-un portret generalizator?
Teodora Coman: Nu îi cunosc personal, dar văd că cei mai vocali au o conștiință acută a propriei paradigme, antimainstream. În ultima vreme, asist la o legitimare a tinerei generații prin contestarea/critica douămiiștilor, ironizați și apostrofați. Nu rezonez cu virulența și vulgaritatea atacurilor recente, aruncate din ambele tabere. Eu zic că e loc pentru toți sub soare, așa cum a spus-o un poet foarte bun și discret, pe care îl respect.
D.P.: Într-o postare pe Facebook spuneai, printre altele „Pe lângă proză, poezia mi se pare un impresionism exacerbat, care fentează prin fragmentarism și mizează pe fulgurația revelației în locul unei înțelegeri constante, continue, extinse a vieții”. Care ar fi next level-ul tău scriitoricesc? Proza? Dacă e să vorbim tot despre poezie, ce alte zone ai prospecta? Simţi nevoia să inventezi alte formule poetice?
Teodora Coman: Niciodată nu știu ce mă așteaptă sau la ce să mă aștept, dar știu sigur că nu sunt în stare să scriu proză, nu am viziune de ansamblu și abilitatea de a construi, atenția mea se poate focaliza doar pe detalii și cioburi ale unui întreg spart tot de mine. Oricum, mi se pare că aflu mai multe despre natura umană din cărți de proză, cu ritmurile inegale, adevărate trăite de personaje între momentele lor de banalitate și cele de criză, toate în aceeași scriitură, mai aproape de viață decât poezia care decupează, inevitabil, din ea. Afirmația mea e mai mult bravadă autoironică decât critică generalistă, îmi dau seama cât de nedrept sună față de marile proiecte poetice care o contrazic (The Wasteland, Paterson însuși, The Bridge, Cantos). Cât despre reinventare, nu este pentru oricine, deși mulți visăm să ne demultiplicăm în formule atipice, în spiritul curajos al alterității lui Pessoa, așa cum i-a reușit lui A. Mușina. Pe de altă parte, există și oameni care sunt fideli aceleiași formule toată viața, fără să fie cu nimic mai prejos decât cei proteici (Mircea Ivănescu). Eu sunt doar un caz tipic de disproporție între ce vreau (mult) și ce/cât pot (puțin). Aștept și eu să văd ce urmează.
(Teodora Coman, soft guerilla, Casa de Editură Max Blecher, Colecţia „Plantaţii”, 2019, 94 pagini)
Teodora Coman | Credit foto: Rareş Helici
__________
out of sight
totul mergea bine până am ajuns
în zone restricţionate de plăcuţe
şi de prezenţa ta în prim-plan.
monumentul istoric se vedea parţial
şi din cauza ochelarilor de soare şi a dinţilor
altfel frumoşi de când te ştiu. nu ţi-a trecut prin cap că absenţa
omului din peisaj
dă cel mai frumos în cadru, ca orice obiect
neatins de dorinţă (poate confunzi retragerea cu un abandon,
dar eu mă refer la graţia cu care cortina se dă la o parte)
nu ştiu cum să-ţi spun fără să te superi
că omul asfinţeşte locul. ştiu doar că tot ce consolează
sună fals
şi tot ce sună poate fi ambiguu:
ce se sparge nu e neapărat un geam, ce cade cu bufnitură surdă
nu e neapărat om
dar senzaţia de gol e aceeaşi
şi n-o s-o auzi niciodată
în calitate de turist ahtiat.
încă nu ai depăşit nevoile primare
din piramida lui Maslow.
clima(x)
natura nu-ţi cere nici ideologie, nici exaltare mistică
moderaţia funcţionează la fel de sănătos în contemplare
ca în stilul de viaţă
fulgii nu sunt mai frumoşi când cad perpendicular pe tine
nici mai nocivi când îşi schimbă brusc traiestoria de la viscol
şi-ţi vin din direcţie opusă în ochi
dar tu, ca de obicei, o iei atât de personal
te simţi lezat în câmpul vizual
şi amorsezi ninsoarea în catastrofă
tu, care confunzi natura lucrurilor
cu forţa lor
obişnuit cum eşti ca o uşă
să ţi se închidă mereu în urmă.
[numai ravagiile naturii pot spulbera ierarhiile umane]
numai ravagiile naturii pot spulbera ierarhiile umane.
curenţii rotativi ai mezociclonului nu au arătat ce pot,
încă se menţine în categoria celui mai rar fenomen sever.
în Halkidiki, vântul a luat un copil pe sus şi nu, nu e
fratele tău, dragă Dorothy, e concurentul tău din realitate.
prognozele avertizează că vor fi tot mai mulţi, tu îţi vei
pierde unicitatea tocmai fiindcă nu vei muri niciodată
__________
Teodora COMAN s-a născut în 1976, la Sibiu. A publicat poezii în revistele „Dilema Veche”, „Arca”, „Euphorion”, iar din 2011 scrie cronici de carte în revista „Poesis Internațional”. A debutat la Casa de Editură Max Blecher cu volumul Cârtița de mansardă (2012), după ce anterior fusese prezentă cu un grupaj de texte în antologia colectivă Ziua cea mai lungă (2011). În 2017, a revenit la Casa de Editură Max Blecher cu volumul de versuri foloase necuvenite.
__________
Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
