Tiberiu Neacșu, traducătorul antologiei de poeme Miile de tehnologii ale extazului, îl consideră pe Frank Bidart un poet „obsesiv, brutal în sintaxa pe care o amalgamează într-un malaxor referențial și auto-referențial”. Mai multe, în dialogul ce urmează:
***
Dana Pătrănoiu: Povestește-ne puțin despre experiența ta Frank Bidart.
Când și cum ai luat contact cu poezia autorului american? Cum te
raportezi la ea, mai întâi ca cititor profesionist, apoi ca poet?
Tiberiu
Neacșu: Inițial, am intrat în contact cu poezia lui Frank Bidart cândva
prin 2016. Am început chiar cu Herbert White, acel poem absolut
înfricoșător cu care Bidart își deschide primul volum de versuri, Golden
State (Statul de aur). M-a frapat de la bun început maniera rece,
precisă, distantă prin care Bidart ajunge să-i dea viață unui personaj
oribil. Am decis să traduc poemul, care a și apărut în primul număr din
2017 al revistei Poesis Internațional.
Frank Bidart e genul de poet care te poate ține uimit în permanență. Are o tehnică ireproșabilă. E un poet obsesiv, cu o adâncime pe care i-o poți ghici imediat, din câteva poeme citite. Știe foarte bine să respire în poezie, știe să fie precis, vizual, nu se-aruncă în metaforizări lirice de dragul poetizării cu orice preț. Pe Frank Bidart îl poți citi ca și cum ai vedea un film: nimic nu e imposibil de redat într-un context referențial comun, nimic nu e întâmplător.
D.P.: Cum ai făcut selecția poemelor din Miile de tehnologii ale extazului?
Tiberiu Neacșu: Selecția a durat câteva luni, poate vreo 3-4, timp în care am citit Half Light… de tot atâtea ori. Am încercat, mai întâi, să găsesc un itinerariu prin poetica lui Bidart și să-l aduc în limba română. Din păcate, însă, n-am reușit să aduc în antologie câteva poeme arhicunoscute ale americanului (The War of Vladimir Nijinsky, de exemplu) sau ciclul orelor nopții, poeme foarte lungi care, puse toate cinci (cele 4 ore ale nopții și The War…), ar face de-o carte consistentă. Sigur că, pentru o antologie care să poată reda parcursul unuia dintre cei mai importanți poeți americani, doar cinci poeme, fie ele de proporții epice, nu pot sublinia drumul ăsta.
Un alt criteriu a fost traductibilitatea. Sigur că sunt poeme care pur și simplu nu „ies” în română. Pe acelea le-am evitat (nu sunt multe), dar cred că antologia stă bine și fără ele.
Un aspect pe care am vrut neapărat să-l aduc în carte a fost greutatea poemelor.
D.P.: Să vorbim puțin despre titlul antologiei, „cules” din poemul „Pentru Secolul Douăzeci” (ciclul Praf stelar). De ce te-ai oprit asupra acestui titulu-umbrelă – Miile de tehnologii ale extazului?
Tiberiu Neacșu: Trebuie să recunosc că titlul a fost ultimul ales, iar alegerea nu-mi aparține. Teodor Dună a venit cu titlul. Tot Teodor este cel care mi-a propus traducerea lui Bidart după ce a citit Herbert White în Poesis Internațional.
Miile de tehnologii ale extazului mi se pare potrivit din mai multe motive. Conține căutările poeziei (tehnica, extazul), imprimă ideea de travaliu poetic (Frank Bidart este, poate, poetul cu cele mai multe variante pentru un poem – până la 2000!) și, important, sunt 2 versuri din poemul amintit mai sus („Pentru Secolul Douăzeci”).
D.P.: Poezia lui Bidart este populată de „personaje” fictive (celebrul Herbert White) sau reale (precum Ellen West). În afara celor două menționate, cărora Bidart le-a dedicat cicluri de poeme, în selecția făcută de tine apar poezii sau referințe poetice mai mult sau mai puțin substanțiale la figuri cunoscute: (tânărul) Marx, Marilyn Monroe, Heath Ledger, Joe Brainard, Robert Lowell și alții. Te-aș invita să ne spui câte ceva despre „Borges și eu”, un eseu poetic (?), aparte ca structură, inclus în ciclul Dorință.
Tiberiu Neacșu: Despre englezi se zice că atunci când vorbesc despre vreme, de fapt nu vorbesc deloc despre vreme. La Bidart e cam la fel: când Bidart vorbește despre câte un personaj, nu vorbește doar despre acel personaj. Se insinuează în poem aproape imperceptibil, însă ferm. Chiar și menținând o distanță considerabilă, liniile de contur ale acelui „eu” care scrie sunt bine subliniate prin intermediul altor personaje.
Borges și eu este un eseu poetic scris la „provocarea” lui Dan Halpern. Mai mulți scriitori au fost rugați să scrie ceva pe marginea micului text al lui Borges (cu același titlu), totul materializându-se în volumul Who ‘s Writing This? (The Ecco Press, 1995). Bidart nu se oprește doar la dichotomia lui Borges dintre eul care scrie și eul care trăiește, și aduce în discuție procese mai degrabă personale: este acel Frank care scrie, confruntat cu Frank care a trăit experiențele și (cel puțin) un altul care, odată ce primul a terminat de scris, observă că formele (experiențele) pre-existente folosite pentru a încheia poemul sunt ele însele schimbate, așa cum Frank este schimbat în urma lor.
E de citit acest mic eseu tocmai din perspectiva unei metapoetici a lui Bidart. Las cititorilor plăcerea intepretării textului. Sunt sigur că va fi delicios.
D.P.: Ce provocări ți-a adus traducerea poemelor lui Bidart?
Tiberiu Neacșu: În afară de inerentele dificultăți în traducerea contextului sau a sensurilor (de obicei multiple) ale cuvintelor, cea mai grea parte a fost să-i ofer lui Bidart o voce aparte în limba română. Frank Bidart nu seamănă cu nici un poet pe care l-am mai citit până acum, nici american, nici de altă naționalitate, deci nici român. Așa că nu-l puteam pune să vorbească cu vocea unui Mușina sau Ivănescu sau Mazilescu sau cu orice altă voce. A trebuit să mă las și eu schimbat de poemele lui Bidart astfel încât să redau cât mai fin, dar atent, liniile vocii sale.
Bidart este obsesiv, brutal în sintaxa pe care o amalgamează într-un malaxor referențial și auto-referențial. Greutatea de a-l reda pe Bidart, așadar, nu vine din dificultatea „corespondențelor” semantice, dar, mai degrabă, din descoperirea unui tip de discurs care, odată redat în română, te schimbă fundamental și te face să vezi poezia într-o zonă pe care, poate, n-o accesaseși până atunci.
(Frank Bidart, „Miile de tehnologii ale extazului”, Editura Tracus Arte, 2019, 150 pagini, traducere de Tiberiu Neacșu.)
Frank Bidart, în locuința sa din Cambridge, Massachusetts (2013)| Credit foto: Webb Chappell Photography
__________
Adolescență
S-a holbat în ochii mei cu o privire
pe care o pot vedea și-acum.
Avea o privire
care-o străpungea pe-a mea.
Simțeam că știa că eram
invidios pe ce făcea; și știa că dintotdeauna
aș fi vrut să știu la acea vreme
că ceea ce făcea el era ceva după care întotdeauna
voi fi tânjit mai târziu în viață, la fel ca el.
Îi plăcea ceea ce făcea.
Privirea era a extazului pur.
Jubila. Știa.
Încă-mi aduc aminte privirea lui.
(ciclul Dorință)
Dispoziție
Ca și cum numele pe care le folosim pentru a numi folosința clădirilor
ne radiografiază sufletele, război fără sfârșit:
Palat. Închisoare. Templu. Școală.
Piață. Teatru. Bordel. Bancă.
Război fără sfârșit. Pentru că a numi înseamnă a poseda
visurile necunoscuților, templul
e jignit și cere abolirea bordelului, acum teatru, acum
școală; școala disprețuiește templul, palatul, piața, banca;
banca, prin
refuzul de a-și numi deponenții, îi primește pe toți, cu toate că,
înfuriați, prizonierii
în fiecare noapte macină o altă piatră din grămada de sub palat.
Război fără sfârșit. Deci timp dincolo de timp:
Rupe țesătura. Bate-o-n cuie. Nu
pe perete. Treci prin
perete. În afara
timpului. Bate-l în cuie.
(ciclul Praf stelar)
__________
Frank BIDART (n. 27 mai 1939, Bakersfield, California) este un poet american, câștigător al mai multor premii importante, printre care Shelley Memorial Award, Wallace Stevens Award, Bollingen Prize for Poetry, National Book Award și Pulitzer. A studiat la Universitatea din California, apoi la Harvard, sub îndrumarea lui Robert Lowell sau Elizabeth Bishop. Este profesor la Wellesley College și locuiește în Cambridge, Massachusetts. Poemul său, Herbert White, a fost ecranizat într-un scurtmetraj, de către James Franco.
__________
Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
