Dana Pătrănoiu: Ce şi-au propus, ce recuperează sau care este elementul de noutate al acestor tălmăciri ale poemelor lui Ezra Pound (volumul de Opere I „Poezii 1908-1920”, apărut inițial în 2014), faţă de traducerile anterioare semnate de Ion Caraion, Petru Dimofte ş.a.?
Radu Vancu: Traducerile anterioare au fost, toate, incomplete; Pound a scris enorm de mult – și enorm de variat, reinventându-și radical poetica de câteva ori. Prin urmare, decupajele din poezia lui sunt atât de fragmentare, atât de aleatorii, încât nu pot decât să zăpăcească cititorul. Poezia lui Pound trebuie tradusă integral, pentru ca cititorul să înțeleagă cum individuația poetică a lui Pound rezumă, de fapt, individuația însăși a modernismului.
D.P.: Care sunt cele mai mari provocări pe care le ridică traducerea poemelor lui Ezra Pound?
Radu Vancu: Am mai vorbit despre dificultățile tehnice, pe cât de frustrante, pe atât de răsplătitoare, ale traducerii poeziei lui Pound. Cele mai dificile, cu excepția Cantosurilor, sunt poemele care reproduc forme medievale – sau care inventează forme pretins medievale (villonaud-ul, de exemplu); există balade de câte șaizeci de versuri construite pe doar două rime – și atunci trebuie să găsești în limba română câte treizeci de cuvinte care să rimeze – și care să aibă și sens în contextul poemului, pentru a nu-i rupe țesătura întotdeauna extraordinar de fină; există poeme cu forme medievale, germanice sau franceze, ale cuvintelor, poeme într-o proto-engleză fantezistă – e foarte complicat să găsești ceva echivalent în română (trebuie, bineînțeles, să inventezi tu o proto-română – să inventezi variante istorice inexistente ale românei poetice, cam așa cum Mircea Ivănescu a inventat pentru capitolul Boii Soarelui din Ulisele lui Joyce câteva stiluri istorice ale prozei literare românești inexistente în istoria prozei noastre). Există, apoi, poeme care mizează nu pe imagine (care e cel mai adesea traductibilă) – ci aproape exclusiv pe muzicalitate – care e mai greu de reconstruit în traducere. Dar cel mai dificil, de fapt, a fost să traduc poezia lui ca poezie – deci ca text viu în limba română, care să emoționeze pe cât posibil în același mod & în aceeași măsură ca și originalul. Și să catalizeze, tot pe cât posibil, scrisul de poezie în limba română.
D.P.: Ce reprezintă Ezra Pound pentru poetul/scriitorul Radu Vancu?
Radu Vancu: Pentru mine, Pound înseamnă o dublă lecție: una superlativă, în ce privește acțiunea poetică – și una inferlativă, în ce privește acțiunea politică. Un așa da poetic – și un așa nu politic. Amândouă în grad maximal. Poetic, el a inventat în bună măsură ab ovo usque ad mala modernitatea poetică; de la el se poate învăța tradiția frumuseții, cum să recunoști frumusețea la cei vechi – și cum să faci frumusețe nouă în poemele tale. Cum imaginea, muzica & sensul trebuie să gemineze ca să producă frumusețe. Cum umanul poate fi dus în ADN-ul poeziei. Politic, poți învăța de la el ce să nu faci – cum să eviți pericolele pe care el nu a știut să le evite, cum să nu faci alegerile pe care el le-a făcut, cum să nu ajungi în miezul infernului în vreme ce încerci să rescrii paradisul.
D.P.: Care sunt meritele acestei ediţii apărute pentru prima oară în 2014?
Radu Vancu: Sunt, o spun fără înconjur, enorme – și nu o spun doar ca exercițiu de PR pentru editura Humanitas sau pentru Horia Patapievici – nici unul dintre aceste două instituții nu mai are nevoie de PR. Însă se poate verifica empiric ușor: există, în marile culturi literare moderne, foarte puține ediții comparabile din clasicii modernității, în care traducerea să fie dublată de un uriaș aparat critic. Modul în care a gândit el ediția asta e important nu doar pentru Pound – ci ca exemplu de ediție critică pentru întreaga noastră cultură. E comparabil cu ce a făcut Robert Durling pentru Dante în cultura americană, să zicem – sau Nabokov pentru traducerea lui Evgheni Oneghin a lui Pușkin, în aceeași cultură; e vorba de a importa un scriitor major cu tot cu contextul literar & istoric care l-a generat – ceea ce, pe lângă limpezirea decisivă a înțelegerii acelui autor, poate fi seminal pentru o întreagă cultură. Rămâne doar să sperăm că ediția asta, ajunsă acum cam la jumătate, va fi și dusă la capăt.
***
Francesca
Ai apărut ieşind din noapte
Şi erau flori în mîinile tale,
Acum o să apari dintr-o forfotă de oameni,
Dintr-un tumult de vorbe despre tine.
Eu, care te-am văzut printre lucrurile primare,
Turbam când îţi rosteau numele
În locuri de toate zilele.
Aş fi vrut ca valurile reci să-mi spele mintea,
Iar lumea să se usuce ca o frunză moartă
Ori ca seminţele de păpădie şi să se spulbere în vânt,
Ca să te pot găsi iar,
În singurătate.
din Poezii (1908; 1920)
N.Y.
Oraşul meu, iubita mea, alba mea!
Ah, mlădioaso,
Ascultă! Ascultă-mă, şi o să suflu în tine un suflet.
Delicat la fluierul de trestie acompaniază-mă.
Acum chiar ştiu că-s nebun,
Căci aici sunt un milion de oameni zădărâţi de trafic;
Nu-i vorba de nici o fecioară.
Şi nici n-aş şti să cânt la fluier de trestie de-aş avea vreunul.
Oraşul meu, iubita mea,
Eşti o fecioară fără sâni,
Eşti mlădioasă ca o trestie de argint.
Ascultă-mă, acompaniază-mă!
Şi voi sufla în tine un suflet,
Şi vei trăi veşnic.
din Ripostes (1912)
Ortus
Cum am trudit?
Cum n-am mai trudit
Să-i fac sufletul să se nască,
Să dau elementelor ăstora un nume şi un centru!
E minunată ca lumina soarelui, şi aidoma de fluidă.
N-are vreun nume, şi nici vreun loc.
Cum m-am mai trudit să-i aduc sufletul la separaţie;
Neîndoios eşti legată şi îngemănată,
Eşti contopită cu elementele nenăscute;
Am iubit un torent şi o umbră.
Te conjur să intri în viaţa ta,
Te conjur să înveţi să spui „Eu”,
Atunci când te întreb;
Căci nu eşti o parte, ci un întreg,
Nu o porţiune, ci o existenţă.
din Lustra (1916; 1917)
Cântecul râului
Corabia asta e din lemn de Sha-t’ang, iar copastiile-s magnolii sculptate,
Muzicieni cu flaute bătute cu nestemate şi cu fluiere de aur
Împânzesc bordul şiruri-şiruri, iar vinul nostru
E îmbelşugat cât pentru o mie de cupe.
Ducem cu noi fete cântăreţe, lunecăm cu apa lunecătoare,
Însă Sennin are nevoie
De o barză galbenă drept cal de luptă, şi toţi oamenii mării
Am urma pescăruşii albi ori i-am călări.
Cântarea în proză a lui Kutsu
Se agaţă de soare şi lună.
Palatul terasat al regelui So
e acum doar un deal golaş,
Însă trec cu pana peste barca asta
Şi fac cele cinci vârfuri să tremure,
Şi găsesc în cuvintele astea o bucurie
ca bucuria insulelor albastre.
(Dacă gloria ar putea dura veşnic
Atunci apele lui Han ar curge înspre nord.)
***
Şi m-am plimbat mohorât prin grădinile Împăratului, aşteptând
porunca de a scrie!
Am privit iazul dragonului, cu apa lui colorată a sălcii
Oglindind doar vopseaua cerului,
Şi am auzit cele o sută de privighetori cântând zadarnic.
Vântul de răsărit aduce culoarea verde în ierburile insulei la Yei-Shu,
Casa de purpură şi cea de rubin sunt pline de dulceaţa primăverii.
La sud de iaz vârfurile sălciilor sunt albastre pe jumătate şi mai albastre,
Vărguţele lor se încâlcesc prin ceaţă, desenate pe palatul de brocart.
Corzi de viţă lungă de o sută de picioare atârnă în jos de la balustradele sculptate,
Şi hăt deasupra sălciilor păsările graţioase îşi cântă una alteia, şi trag cu urechea,
Ţipând „Kwan, Kuan”, după vântul timpuriu, şi după atingerea lui.
Vântul se înnoadă singur în bocceaua unui nor albăstriu şi pleacă-n pribegie.
Peste o mie de porţi, peste o mie de uşi sunt sunetele primăverii în cântec,
Iar Împăratul este la Ko.
Cinci nori atârnă în înalt, aprinşi pe cerul de purpură,
Gărzile imperiale ies la iveală din casa de aur cu armurile tot numai o scânteiere.
Împăratul în careta lui bătută cu nestemate merge să-şi cerceteze florile,
Iese la Hori, să se uite la berzele cu aripi fâlfâitoare,
Se întoarce pe drumul spre stânca Sei, să audă privighetorile noi,
Căci grădinile de la Jo-run sunt înţesate de privighetori noi,
Cântecul lor e prins în flautul ăsta,
Glasul lor e în cele douăsprezece fluiere de aici.
din Kitai (1915)
Instrucţiuni ulterioare
Veniţi, cântecele mele, să ne exprimăm pasiunile mai joase,
Să ne exprimăm invidia pentru omul cu
slujbă stabilă şi fără griji pentru viitor.
Sunteţi foarte leneşe, cântecele mele.
Mă tem că o să sfârşiţi rău.
Staţi brambura pe străzi,
Mocăiţi pe la colţuri şi prin staţii de autobuz,
Faceţi cam mai nimic.
Nici măcar nu vă exprimaţi nobleţurile interioare,
O să sfârşiţi din cale afară de rău.
Iar eu?
Eu am luat-o pe jumătate razna,
Am vorbit cu voi atât de mult încât
aproape că vă văd în jurul meu,
Insolente animăluţe, fără ruşine, lipsite de haine!
Însă tu, cântec cel mai nou din liotă,
Tu nu eşti îndeajuns de mare ca să faci prea multe nazuri,
O să-ţi aduc o haină verde din China
Cu dragoni imprimaţi pe ea,
O să-ţi aduc pantalonii stacojii de mătase
De la statuia lui Christos bebeluş din Santa Maria Novella,
Ca nu cumva să se spună că suntem lipsiţi de gust,
Ori că nu ţinem de nici o castă în familia asta.
din Lustra (1916; 1917)
Mandat
Duceţi-vă, cântece ale mele, la cei singuri şi nemulţumiţi,
Duceţi-vă la cei cu nervii distruşi, duceţi-vă la cei înrobiţi-de-convenţie,
Treceţi-le şi lor dispreţul meu pentru prigonitorii lor.
Duceţi-vă ca un val uriaş de apă răcoroasă,
Treceţi-le dispreţul meu pentru prigonitori.
Vorbiţi împotriva prigonirii inconştiente,
Vorbiţi împotriva tiraniei celor neimaginativi,
Vorbiţi împotriva chingilor.
Duceţi-vă la burgheza ce moare de prea mult ennuis,
Duceţi-vă la femeile din suburbii.
Duceţi-vă la cei cununaţi hidos,
Duceţi-vă la cei ce-şi ascund ratarea,
Duceţi-vă la cei ce-şi ascund ratarea,
Duceţi-vă la cei nenorocos împerecheaţi,
Duceţi-vă la soţia cumpărată,
Duceţi-vă la femeia dobândită prin succesiune.
Duceţi-vă la cei cu desfrâul delicat,
Duceţi-vă la cei ale căror dorinţe delicate sunt zădărnicite,
Duceţi-vă ca o plagă peste nesimţirea lumii;
Duceţi-vă cu tăişul vostru împotriva ei,
Întăriţi-vă corzile subtile,
Aduceţi încredere pentru algele şi tentaculele sufletului.
Duceţi-vă în chip prietenos,
Duceţi-vă vorbind deschis,
Căutaţi cu înfocare ticăloşii noi şi un bine nou,
Fiţi împotriva oricărui fel de prigonire.
Duceţi-vă la cei îngroşaţi de vârsta mijlocie,
La cei ce şi-au pierdut interesul.
Duceţi-vă la cei sufocaţi în familie –
O, ce hidos e
Să vezi trei generaţii dintr-o casă strânse la un loc!
E ca un copac bătrân care dă mlădiţe,
Iar unele crengi-s putrede şi cad.
Duceţi-vă şi sfidaţi opinia,
Duceţi-vă împotriva sclaviei vegetale a sângelui.
Fiţi împotriva a tot ce-i inalienabil.
din Lustra (1916; 1917)
__________
Carl Sandburg (The Work of Ezra Pound, 1916): „Dacă asemenea unui străin prietenos într-un salon de fumat mi-ați cere ca din întâmplare și pe nepregătite o părere despre cine e omul care scrie cel mai bine poezie azi, v-aș răspunde probabil: «Ezra Pound». Orice discuție despre poezia modernă, purtată de oameni care o cunosc, se încheie prin a-l fixa pe Ezra Pound undeva. Se poate să fie numit doar pentru a fi ocărât drept detracat sau zeflemist, poseur, ușuratic și vagabond. Sau se poate să fie clasat drept umplând azi o nișă precum aceea a lui Keats într-o epocă precedentă. Ideea e că va fi menționat.“
Guy Davenport (The Pound Vortex, 1972): „Pound a fost într-adevăr centrul literaturii de limbă engleză pentru acei șaizeci de ani, așa cum Picasso a fost centrul picturii, Brâncuși centrul sculpturii, Wittgenstein centrul filozofiei. Pound singur era vocal și mobil. El singur scria teancuri de scrisori zilnic, vedea pe toată lumea, știa pe toată lumea, și în cele din urmă a suferit în real tragedia pe care cei mai mari dintre artiștii moderni au suferit-o în chip simbolic sau au trecut-o în arta lor.“
Horia-Roman Patapievici („Introducere în modernismul lui Ezra Pound“, 2014): „Pound a fost Proteul absolut. A fost cel mai inventiv, cel mai versatil, cel mai neastâmpărat, cel mai dificil de prins, cuprins și surprins dintre toți scriitorii moderni. Poate fi comparat doar cu Picasso, în artele vizuale, ori cu Stravinski, în muzică. Pound este marele catalizator al deceniului care culminează cu anul 1922, annus mirabilis al modernismului literar. Prin Cantos, Pound a dat poemul epic al modernității, care închide în el lumea modernă în același fel în care Homer a închis în Iliada și Odiseea lumea greacă, Vergiliu în Eneida lumea romană, iar Dante în Divina Comedie creștinătatea latină. Pound este nu doar un simptom al epocii moderne, este și o radiografie a răului din atitudinea modernistă. Toți marii moderni târăsc după ei o radiografie a răului. În același timp, modernismul este un mecanism de acces la sufletul intim. Operele moderne ne vorbesc atât de mult și de direct deoarece modernismul este un fel de a spune lucrurile până la capăt: de obicei până la capătul deplinei singurătăți. Nu spusese Duns Scot, teologul din care s-a inspirat Hopkins și în tradiția căruia se află și Pound, că persoana este ultima singurătate a omului? Pe urmele lui Pound, modernismul a încercat prin persona sa să ajungă la persoană, iar prin personæ să o depășească.“
Ezra Pound, Opere I: Poezii 1908-1920, Editura Humanitas Fiction, 2019, 680 pagini, traducere de Mircea Ivănescu şi Radu Vancu, ediţie de Horia-Roman Patapievici.
Ezra Pound | Credit foto: Carl Mydans/The LIFE Picture Collection/Getty Images
__________
