Poetă, scenaristă şi romancieră, Ingeborg Bachmann este una dintre cele mai apreciate scriitoare austriece de expresie germană ale secolului XX, alături de nume masculine, precum Paul Celan sau Günter Eich.
Influenţată de antichitatea clasică, de suprarealism şi de autori cum nu se poate mai diferiţi precum Klopstock şi Rilke, poezia lui Ingeborg Bachmann este sobră ca tonalitate şi precisă ca stil. Imaginile puternice şi deseori sumbre, care nu refuză referinţele mitologice – în Invocarea Ursei Mari (1956), spre exemplu – evocă experienţe personale traumatizante, fragilitatea relaţiilor interumane, probleme identitare ale individului în faţa tăvălugului istoriei.
Cu un tată care se înregimentase în organizaţia austriacă naţionalist-socialistă, Ingeborg Bachmann a asistat la invazia Austriei de către trupele germane în 1938, pe când avea 12 ani. Episodul intrării hitleriştilor în landul Carintia „i-a distrus toată copilăria” şi i-a umplut de durere întreaga viaţă, după cum mărturisea însăşi scriitoarea.
Această timpurie confruntare emoţională cu vitregiile istoriei i-a modelat într-un anume fel spiritul, implicit relaţia cu oamenii care o înconjurau şi, mai cu seamă, substanţa scriiturii. Ingeborg Bachmann a considerat fascismul nu doar o aberaţie, ci o componentă intrinsecă a vieţii de zi cu zi, un pericol care nu putea fi nici prevenit, nici înlăturat pe deplin. Aşa a şi început să scrie poezie, dar, în mod paradoxal, lirica sa, cu un ton inconfundabil, cu nuanţe şi subtilităţi infinite, a fost şi este citită în cheie apolitică şi anistorică. Sau, după cum sublinia scriitorul Charles Simic în cuvântul introductiv la volumul Darkness Spoken (colecţie de poezii alcătuită de Peter Filkins), Bachmann a scris „o poezie de un lirism sublim, care sugera conştiinţa ororilor celui de-al Doilea Război Mondial, fără însă a recurge la imaginile tipice”. De altfel, de-a lungul vremii, criticii au preferat să ignore mesajul moral al poemelor bachmanniene, apreciindu-le în schimb limbajul metaforic şi rafinamentul estetic acronic.
După un debut exploziv, cu întunecatul Timp amânat (1953), urmat de volumul Invocarea Ursei Mari (1956) cu o „înseninare” clasicizantă de registru tematic şi imagistic, Ingeborg Bachmann îşi afirmă public intenţia de a renunţa la poezie pentru proză. Fragmentele lirice, apărute sporadic în diverse reviste literare după 1960 şi reunite postum în mai multe grupaje, pe ani, sunt însă relevante pentru evoluţia scriitoarei austriece şi fac legătura cu tehnicile narative pe care le va folosi în proza sa, precum: autoreflecţia poetică, teoria şi critica limbajului, teoria existenţialistă ş.a. Ciclul postum Nu ştiu o lume mai bună conţine poeme compuse între anii 1962 şi 1964, cu un caracter fragmentar, nefinisat (inclusiv din punct de vedere ortografic) şi prezintă, potrivit Ramonei Trufin, „o viziune apocaliptică: oamenii se trădează între ei, se înşală, totul este de vânzare într-o lume lipsită de armonie, de frumuseţe şi de iubire, a cărei moarte este iminentă”.
Ingeborg Bachmann a căutat în permanenţă un „limbaj nou”, care să determine un „mers nou” al lucrurilor şi care „să reprezinte atât timpul, cât şi altceva pentru care timpul nu a sosit încă”[i].
Altfel spus, aspirând să exprime inexprimabilul, scriitoarea austriacă s-a luptat, de-a lungul carierei sale literare, cu inadecvarea limbii. Într-o prelegere susţinută în 1959 Ingeborg Bachmann afirma: „Dacă am avea cuvântul, dacă am deţine limba, nu am mai avea nevoie de arme”. Sau, citând-o pe naratoarea din romanul-cult Malina, „exprimarea este nebunie, izvorăşte din însăşi nebunia noastră”. Ingeborg Bachmann a crezut în capacitatea limbajului poetic de a sparge barierele comunicării, dar a rămas decepţionată de poezie, ca mijloc de comunicare.
Şi totuşi.
„Versul ce rămâne, cuvântul niciodată insipid, marea strofă îşi au originea acolo unde capacitatea de a suferi şi experienţa suferinţei se aplică la intenţia creatoare şi bogăţia formelor unei naturi imperturbabile, deşi sensibilă în esenţa ei. După Gottfried Benn n-a mai existat în spaţiul de expresie german un talent liric care să demonstreze mai convingător această condiţie fundamentală a existenţei poetice precum Ingeborg Bachmann”, susţine laudativ Günter Blöcker în Frankfurter Allgemeine Zeitung.
Poemele prezentate în continuare au fost selectate din volumul Voi, cuvinte – 101 poeme antume şi postume, apărut la Editura Humanitas Fiction, colecţia „Poezia”, în 2017, în traducerea Anei Mureşanu şi a Ramonei Trufin, cu prefaţă de Ramona Trufin.
***
Toate zilele
Războiul nu mai e declarat
ci dus mai departe. Senzaţionalul
a devenit banal. Eroul
rămâne departe de lupte. Ajuns
în zonele de foc e cel mai slab.
Uniforma zilei este răbdarea,
decoraţia, sărăcăcioasa stea
a speranţei deasupra inimii.
E decernată
când nu se mai întâmplă nimic,
când rafalele focului amuţesc,
când duşmanul a devenit invizibil
şi umbra veşnicei înarmări
acoperă cerul.
E decernată
pentru fuga de sub steaguri,
pentru vitejia faţă de prieteni,
pentru trădarea unor taine nedemne
şi neîndeplinirea
nici unui ordin.
(din ciclul Timp amânat – 1953)
Exil
Un mort sunt care hoinăreşte
pe nicăieri înregistrat
necunoscut în imperiul prefectului
de prisos în oraşele de aur
şi pe câmpul înverzind
de multă vreme expirat
şi cu nimic înzestrat
Doar cu vânt cu timp şi cu sunete
eu care printre oameni nu pot trăi
Eu cu limba germană
acest nor împrejurul meu
ce de casă îmi ţine
gonesc prin toate limbile
O cum se înnorează
întunecatele sunetele ploii
doar cele puţine cad
În ţinuturi mai luminoase ea mortul apoi îl ridică.
(din ciclul Poezii – 1957-1961)
Fără delicatese
Nimic nu îmi mai place.
Să împopoţonez
o metaforă
cu o floare de migdal?
să răstignesc sintaxa
pe un efect de lumină?
Cine îşi va sparge căpăţîna
cu lucruri atât de inutile –
Am învăţat să înţeleg
cuvintele
aici de faţă
(pentru clasa cea mai de jos)
Foame
ruşine
lacrimi
şi
beznă.
Cu suspinul necontrolat,
cu disperarea
(şi încă disper de disperare)
cu marea mizerie,
cu starea de boală, cheltuielile vieţii,
o scot eu la capăt.
Nu scrisul îl neglijez,
ci pe mine.
Alţii se pricep,
dumnezeu ştie cum,
să se ajute de cuvinte.
Eu nu sunt asistentul meu.
Eu,
să captez un gând,
să-l constrâng într-o celulă de frază luminată?
Să delectez ochi şi ureche
cu hapuri de cuvinte de calitatea întâi?
să cercetez libidoul unei vocale,
să mijlocesc valorile erotice ale consoanelor noastre?
Eu,
cu capul distrus de grindină,
cu a scrisului crampă în această mână,
sub tensiunea a trei sute de nopţi,
să scrijelesc hârtia,
să mătur mormanele de cuvinte fişate,
distrugând aşa: eu tu şi el ea
noi voi?
(Ar trebui. Alţii să o facă.)
Partea mea, în pierdere meargă.
(din ciclul Poezii – 1964-1967)
Miracolul german
Dis-de-dimineaţă, când
maşinile de marfă cu fructe
duduie prin oraş, când metroul
trece prin patul tău
şi culoarul de aterizare
atârnă mai jos decât de obicei,
trebuie ca tu, tu trebuie,
tu nu poţi să dormi,
dis-de-dimineaţă, când
în Berlinul divizat
americanii îşi încep manevra,
când împuşcăturile cad, de parcă
s-ar porni,
trebuie ca tu, dar nu neapărat,
tu poţi să şi dormi.
Dis-de-dimineaţă, când e lumină
şi la Grădina Zoologică
generalii îşi scot burta
în faţă, tonul amuţeşte,
tu trebuie la urmă
să adormi din nou.
Tu dormi, dormi, este
o istorie, istorie nu,
neinterpretabilă. Mai bine să adormi.
Servicii secrete
refugiaţi
când primele
cuvinte devin sonore, atunci
tu dormi,
cuvintele
îţi sunt
de prisos
Dis-de-dimineaţă
când încep
procesele şi
feţele delicate
ale asasinilor
şi judecătorii
care rostesc sentinţele
se ocolesc reciproc,
când aripa unui
avion îţi
atinge părul în treacăt,
când
îţi găseşti
culoarul,
în moarte, în
solitudine
în uitare,
atunci tu dormi,
la bătaia gong-
ului, iar
ei vorbesc despre
somn ca
despre un miracol.
(din ciclul Nu ştiu o lume mai bună – postume)
Ingeborg Bachmann | Credit foto: New Directions/Heinz Bachmann
__________
Ingeborg BACHMANN se naşte la 25 iunie 1926, la Klagenfurt (Austria).
Îşi petrece vacanţele de vară, împreună cu familia, în landul Carintia, aflat la graniţa dintre Austria, Italia şi Slovenia, într-un climat multicultural şi multilingvistic. Acest creuzet carintian şi valorile spirituale pe care Ingeborg i le asociază îşi vor găsi ecou în creaţia de mai târziu a scriitoarei austriece – aflată într-o continuă (şi utopică) căutare a toleranţei şi armoniei transnaţionale.
La 12 ani, Ingeborg asistă la intrarea trupelor naziste în Klagenfurt, în circumstanţele în care tatăl ei (profesorul Matthias) era înscris deja în partidul naţionalist-socialist, aripa austriacă.
Începând cu 1945, studiază filosofia la Innsbruck, Graz şi Viena, unde îşi susţine teza de doctorat despre existenţialismul heideggerian.
În anii studenţiei, publică patru povestiri, dintre care trei (Între cer şi pământ, Zâmbetul sfinxului, Caravana şi învierea) în cotidianul Wiener Tageszeitung. În 1951 termină de scris o proză (Oraş fără nume), care va rămâne nepublicată şi din care nu se vor păstra decât două capitole, integrate ulterior în marele proiect epic pe care Ingeborg şi-l propunea – Todesarten (Variaţiunile morţii) –, din care face parte şi romanul Malina.
Tot în această perioadă începe să participe la întrunirile literare ale Grupului 47, cea mai importantă grupare literară postbelică, prilej cu care îl cunoaşte pe Paul Celan, aflat în trecere prin Viena, spre Paris. Legătura de prietenie şi dragoste dintre Ingeborg şi poetul bucovinean de limbă germană va dura, cu sincope, până la sfârşitul tragic al lui Celan şi îşi va pune amprenta asupra creaţiei literare bachmanniene.
În 1953 publică volumul de versuri Timp amânat şi, în acelaşi an, este recompensată cu Premiul Grupului 47, distincţie care o propulsează pe Ingeborg Bachmann în galeria celor mai valoroşi poeţi postbelici de expresie germană.
După terminarea facultăţii, începe să lucreze la radio ca redactor şi scenarist. Scrie piese radiofonice, prima dintre acestea, O afacere cu vise, fiind transmisă în premieră la 28 februarie 1952, la postul de radio vienez Rot-Weiß-Rot. În 1955, respectiv 1958, sunt lansate piesele Cicadele, pe muzica lui Hans Werner Henze, la postul de radio german Nord-Vest din Hamburg şi Bunul Dumnezeu din Manhattan – o coproducţie a posturilor de Radiodifuziune Bavareză şi Nord-Germană din Hamburg.
În 1954 se mută la Roma, unde va locui timp de trei ani, cu întreruperi. Este recompensată cu mai multe distincţii locale şi regionale, iar în octombrie 1957 Bachmann devine membru corespondent al Academiei Germane pentru Limbă şi Literatură din Darmstadt. Discursurile sale de mulţumire, susţinute la primirea diferitelor premii, între care Omul poate să pretindă adevărul (1960) şi Un loc al hazardului (1964), sunt adevărate bijuterii literare. În cel puţin unul dintre aceste texte de referinţă, autoarea afirmă că scrisul este „constrângere, pedeapsă, obsesie”.
În semestrul de iarnă 1959 – 1960, susţine şase prelegeri, grupate sub titlul Probleme de literatură contemporană, în cadrul primului lectorat de poetică înfiinţat la Universitatea Frankfurt am Main. Aceste prelegeri marchează şi o deplasare a centrului de interes de la poezie către proză în cariera scriitoarei.
În 1958 Ingeborg se mută în Elveţia, împreună cu Max Frisch, cu care va avea o relaţie complicată, încheiată dramatic în 1962.
În anul despărţirii de scriitorul elveţian are lecturi publice la Institutul Goethe din New York, unde o cunoaşte pe Hanna Arendt, ulterior acceptă o bursă a Fundaţiei Ford şi se mută la Berlin, unde va locui până la sfârşitul anului 1965. În toţi aceşti ani, militează public împotriva înarmării nucleare, politicii de extremă dreapta şi războiului din Vietnam.
În perioada berlineză, începe lucrul la ciclul epic Variaţiunile morţii, din care va face parte şi proza intitulată postum Cazul Franza. În paralel, călătoreşte la Praga, în Egipt şi în Sudan. Timpul petrecut în capitala Cehiei o inspiră pentru poemele „Praga ianuarie 1964”, „Enigma” şi „Boemia se află la mare”. În luna octombrie, Academia Germană de Limbă şi Literatură îi acordă lui Ingeborg Bauchmann Premiul Georg Büchner pentru Literatură – cea mai înaltă distincţie literară din Germania.
Începând cu 1965, după premiera operei Tânărul lord a compozitorului Hans Werner Henze (cu un libret semnat de Ingeborg Bachmann) la Berlin, autoarea se stabileşte definitiv la Roma.
În 1968 este recompensată cu Marele Premiu de Stat pentru Literatură al Austriei la Viena. La un an de la sinuciderea lui Paul Celan (1970), îi este publicat romanul Malina, care, cu o anumită întârziere de receptare, este bine primit de critică şi de public.
La începutul lunii mai 1973, scriitoarea participă la un turneu de lecturi în Polonia, unde vizitează lagărele de concentrare de la Auschwitz-Birkenau. Impresionată de acel teritoriu al groazei, comentează pentru presă „Nu înţeleg cum cineva poate trăi în preajma lor”.
În noaptea dintre 25 şi 26 septembrie suferă de arsuri grave în urma unui incendiu declanşat în locuinţa ei din Roma – Palazzo Sacchetti, Via Giulia, 66. Moare la 17 octombrie 1973 în clinica Sant’ Eugenio din Roma. Începând cu 1977, în memoria scriitoarei austriece, este acordat prestigiosul premiu Ingeborg Bachmann în cadrul Festivalului anual de Literatură de limbă germană, desfăşurat la Klagenfurt.
__________
Bibliografie:
Darkness Spoken, Ingeborg Bauchmann, colecţie alcătuită şi prefaţată de Peter Filkins, cu un cuvânt introductiv de Charles Simic;
[1] Ingeborg Bachmann, Werke, ed. Christine Koschel, Inge von Weidenbaum, Clemens Munster, Piper Verlag, München, 1993, vol. 4;
Feminize Your Canon: Ingeborg Bachmann, (Paris Review)
Encyclopedia Britannica
Poetry Foundation (poetryfoundation.org)
__________
Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
