07/11/20
Bogdan Ghiu, „Fragmente din Manual”
Selecția de poeme „Fragmente din Manual”, sub semnătura lui Bogdan Ghiu, a apărut în volumul Cinci (care îi include și pe Romulus Bucur, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Alexandru Mușina), publicat în 1982 de editura Litera și re-editat în 2011 de editura Tracus Arte. Prefața lui Nicolae Manolescu, coordonatorul Cenaclului de Luni – la care participau, printre mulți alții, cei înainte menționați -, punctează superficial, persiflant și destul de neinspirat („în maniera unui pictor amator”, cum singur recunoaște însuși criticul literar) portretul (de scriitor?) al tânărului pe atunci Bogdan Ghiu: „Pe Bogdan Ghiu l-am văzut de mai multe ori înainte de a-l vedea. Dacă un cunoscut mare poet român a început să vorbească pe la patru ani, Bogdan Ghiu n-a început s-o facă nici la douăzeci și patru.
Îl cunosc de o bună bucată de vreme și nu cred să fi auzit din gura lui mai mult de câteva cuvinte. Și le cîntărește bine, cuvintele, sau le caută pînă uită ce treabă are cu ele sau, dumnezeu știe, preferă să scrie în loc să vorbească. Scrie o poezie despre poezie: despre cuvinte, așadar. Probabil ca să învețe să vorbească.”
Pe același Bogdan Ghiu – traducător de excepție, poet, eseist, filosof al limbajului – un alt (tânăr) critic literar (e vorba de Ștefan Baghiu) îl aprecia recent ca fiind „ultimul poet care trăiește exclusiv în text, într-o veritabilă revolte contre la poesie (Artaud). Cu alte cuvinte, este singurul poet care și-a permis luxul de a nu fi biografic, de la debut și până astăzi. De a nu vorbi despre el, de a nu fi narcisic, de a se afla încă en rebellion contre le moi et le soi. De a fi politic în poezie fără a fi imediat personal, de a inventa și de a fi nou fără a construi un eu./…/”.
Îl cunosc de o bună bucată de vreme și nu cred să fi auzit din gura lui mai mult de câteva cuvinte. Și le cîntărește bine, cuvintele, sau le caută pînă uită ce treabă are cu ele sau, dumnezeu știe, preferă să scrie în loc să vorbească. Scrie o poezie despre poezie: despre cuvinte, așadar. Probabil ca să învețe să vorbească.”
Pe același Bogdan Ghiu – traducător de excepție, poet, eseist, filosof al limbajului – un alt (tânăr) critic literar (e vorba de Ștefan Baghiu) îl aprecia recent ca fiind „ultimul poet care trăiește exclusiv în text, într-o veritabilă revolte contre la poesie (Artaud). Cu alte cuvinte, este singurul poet care și-a permis luxul de a nu fi biografic, de la debut și până astăzi. De a nu vorbi despre el, de a nu fi narcisic, de a se afla încă en rebellion contre le moi et le soi. De a fi politic în poezie fără a fi imediat personal, de a inventa și de a fi nou fără a construi un eu./…/”.
***
Prolog în carte
Nu știu cui seamănă aceste rînduri.
Dar uite că iar vin să se întindă,
să se așeze, să stea
s-adoarmă și să se arate
cu burțile lăsate, cu gurile căscate.
Transparența și înălțimea le-au obosit –
prea multe lucruri au fost văzute prin ele
și folosite.
Am venit să se așeze pe foaia albă și tare
și să inducă lumea în oroare.
Nu știu cui seamănă aceste rînduri.
Dar uite că iar vin să se întindă,
să se așeze, să stea
s-adoarmă și să se arate
cu burțile lăsate, cu gurile căscate.
Transparența și înălțimea le-au obosit –
prea multe lucruri au fost văzute prin ele
și folosite.
Am venit să se așeze pe foaia albă și tare
și să inducă lumea în oroare.
Poem
Mă apăr de ceea ce
mă înconjoară
și scriu un poem debil
pe care îl părăsesc.
Mă apăr de ceea ce
mă înconjoară
și scriu un poem debil
pe care îl părăsesc.
Poem
Poezia în poem ca
și mine în această cameră
afurisită și ca
și sufletul în mine
probabil
Poem
Vine ceva și se lipește strîns de mine –
este comparația cu altceva,
la fel de singură
și de rănită.
Poem
Adaug un obiect
comparația cu sine
pentru a-l lăsa pradă
restului hămesit
de poem.
Poem
Cu umerii vînduți,
cu măselele digerate,
cu obrajii de mult
asemănați cu două petale
umbroase,
cu picioarele eliminate în încercări de a șopti –
amorțește, pe cele șapte cărări ale poemului
se întoarce la tine punctul final, vagabondul
(fantoma). Și cum rana urcă pe trup
mai bine ca soarele, alege-ți
singur locul de apogeu
și împrejmuiește-l, descrie-l.
Dar ce greu trece poemul. O să mă apăr.
Poem
Ce bine că poemele
apar și există
în afara trupului.
Dar ele
continuă să aibă
forma organelor noastre.
Ce bine
că ele nu doar naștere
la oameni.
Poem
Scriu: Am uitat să citesc,
știu doar să scriu
Umplu spațiul cu lucruri
față de care să pot fi orb.
Scriu: Am uitat să citesc,
știu doar să scriu
Umplu spațiul cu lucruri
față de care să pot fi orb.
Poem
Cu creionul pe albituri
hașurînd desenez murdăria
pe care trebuie să o las cu trupul.
Cu creionul pe albituri
hașurînd desenez murdăria
pe care trebuie să o las cu trupul.
Poeme (Teama poemelor de a sta singure.)
Prea mult loc
gol pentru
un
singur
poem.
Și s-ar putea să nu se întîmple nimic,
poemul e prea scurt…
***
Lumea scurgîndu-se subțire
dintr-un poem etanș,
/
Lumea scurgîndu-se
subțire
prin colțul
gurii
Poem
Poemele precedente
nu sunt decît calea
pînă la acest poem.
Poem
Aș vrea să urlu
și
să port un titlu.
Aș vrea să urlu
și
să port un titlu.
Poem
Vai,
nu pot continua (nici un pic)
acest poem
atît de minunat.
Vai,
nu pot continua (nici un pic)
acest poem
atît de minunat.
Poem
E mai greu noaptea.
Trupul,
gîndul,
firul cu plumb
cînd verifică perpendicularitatea
evenimentului.
E mai drept.
Poem
Aici e un ocol al locului.
Imposibil să faci poemul perpendicular
și să poți coborî.
Ceva a fost strivit sub scris
și se vede (,
și ai vrea să țîșnească pînă la tine.
Scriu direct sub piele.)
Poem
Mi-e milă de conserva pe care
n-o vom deschide la nuntă,
mi-e milă de noi –
ce mici sîntem pe
fundul (sic!) unui poem de
milă.
Poem
Am văzut-o ducîndu-se.
Însemna (cîte gesturi plutesc
în luciul
mîinii drepte?) că
poemul se terminase
cu bine.
Am văzut-o ducîndu-se.
Însemna (cîte gesturi plutesc
în luciul
mîinii drepte?) că
poemul se terminase
cu bine.
Poem
Aici e locul gol de poem.
(Locul golit de poem).
Scriu ca să îndepărtez, ca să
înlocuiesc, ca să dau la o parte poemul.
(Ca să-l pun deoparte).
Aici e locul gol de poem.
(Locul golit de poem).
Scriu ca să îndepărtez, ca să
înlocuiesc, ca să dau la o parte poemul.
(Ca să-l pun deoparte).
Poem
Mă gîndesc acum la un poem de dragoste
așa cum mă gîndesc la tine.
Elegia de a nu putea să mi-l reprezint,
elegia de a nu putea scrie nici măcar DESPRE el.
Mă gîndesc acum la un poem de dragoste
așa cum mă gîndesc la tine.
Elegia de a nu putea să mi-l reprezint,
elegia de a nu putea scrie nici măcar DESPRE el.
Poem
Femeia îndesată pe gîtul poemului
încă se zbate,
zgîrie, mușcă – ar vrea
să zădărnicească totul.
O, lacrima e semnul
că ai vrea să digeri
pe acela care te înconjoară.
(Scriu un poem cu latura de 1 metru
de pe care să mă arunc.)
Testament
Acum, acum, să pot trăi –
în locul meu să las
un poem
să scrie poeme.
Două puncte (poem)
Punctul alb (care există deja)
și punctul negru
(pe care îl pun eu).
Punctul alb (care există deja)
și punctul negru
(pe care îl pun eu).
Poem
Înjur; scriu pe fiecare obiect ceea ce e.
Paul Eluard scria pe toate obiectele lumii.
numele libertății (nu „Libertate”, ci numele
care anume?, al libertății).
Scria chiar (și poate mai ales) pe produsele propriei activități
de conjugare poetică a obiectelor lumii
(„Pe fructul rupt în două
Al camerei și-oglinzii
Pe patul scoică goală
Scriu numele tău”).
Inventa noi obiectele ale lumii, îmbogățea lumea
în obiecte pentru a putea scrie pe fiecare
numele libertății. Re-crea lumea obiect cu obiect (meticulos?,
febril?) pentru a putea scrie pe fiecare, orgolios poate,
sigur fericit, numele libertății (a cui libertate, de fapt?).
Ca să eliberezi lumea, trebuie să o re-creezi.
Iar libertatea obținută trebuie însemnată.
Ajunge oare doar să scrii numele – același? – al libertății (sau
un simbol al lui), dar direct pe obiecte? Să distrugi
obiectul scrijelind (??) cu un altul mai tare numele
nou și comun pe suprafața lui
și să dai de stratul puțin mai adînc și mai moale al lumii
(a elibera lumea din obiect?)
Sînt două acțiuni aici, sau doar una?
Eu scriu pe fiecare obiect, încet, ceea ce e.
Îl înjur.
Înjur; scriu pe fiecare obiect ceea ce e.
Paul Eluard scria pe toate obiectele lumii.
numele libertății (nu „Libertate”, ci numele
care anume?, al libertății).
Scria chiar (și poate mai ales) pe produsele propriei activități
de conjugare poetică a obiectelor lumii
(„Pe fructul rupt în două
Al camerei și-oglinzii
Pe patul scoică goală
Scriu numele tău”).
Inventa noi obiectele ale lumii, îmbogățea lumea
în obiecte pentru a putea scrie pe fiecare
numele libertății. Re-crea lumea obiect cu obiect (meticulos?,
febril?) pentru a putea scrie pe fiecare, orgolios poate,
sigur fericit, numele libertății (a cui libertate, de fapt?).
Ca să eliberezi lumea, trebuie să o re-creezi.
Iar libertatea obținută trebuie însemnată.
Ajunge oare doar să scrii numele – același? – al libertății (sau
un simbol al lui), dar direct pe obiecte? Să distrugi
obiectul scrijelind (??) cu un altul mai tare numele
nou și comun pe suprafața lui
și să dai de stratul puțin mai adînc și mai moale al lumii
(a elibera lumea din obiect?)
Sînt două acțiuni aici, sau doar una?
Eu scriu pe fiecare obiect, încet, ceea ce e.
Îl înjur.
Privirea cotită (indicații de ieșire)
Împăturită noaptea-n foaie.
O înțep și curge în odaie.
Strivesc păduchi subțiri pe foaia albă
și sîngele supt dincolo și scaldă.
Se-ncheagă, prinde vîrful de bot
și nu-l mai lasă.
Și-l plimbă prin măruntaie,
se lasă cotrobăită de el.
bîntuită,
pînâ cînd atinge marginea
și odată pică
pe podeaua reală
care răsună, goală,
cu ecou pînâ în cotul adormit
(craniu de obiect oarecare
refolosit, înghițit),
în jurul căruia, gras,
universul prinde glas
încercînd să citească ce vede, ce-a scris:
un întuneric în mijlocul zilei, o eclipsă;
Împăturită noaptea-n foaie.
O înțep și curge în odaie.
Strivesc păduchi subțiri pe foaia albă
și sîngele supt dincolo și scaldă.
Se-ncheagă, prinde vîrful de bot
și nu-l mai lasă.
Și-l plimbă prin măruntaie,
se lasă cotrobăită de el.
bîntuită,
pînâ cînd atinge marginea
și odată pică
pe podeaua reală
care răsună, goală,
cu ecou pînâ în cotul adormit
(craniu de obiect oarecare
refolosit, înghițit),
în jurul căruia, gras,
universul prinde glas
încercînd să citească ce vede, ce-a scris:
un întuneric în mijlocul zilei, o eclipsă;
între începutul și sfîrșitul limpezi – o lipsă.
„Fragmente din Manual”, in vol. colectiv Cinci, Litera, 1982; re-editat Tracus Arte, 2011
_____
Bogdan GHIU este poet, eseist (literatură, filosofie, media, arhitectură și urbanism, artă contemporană), traducător, teoretician și pedagog al traducerii, jurnalist, realizator radio-tv.
Membru al Generației 80 și fost membru al Cenaclului de Luni. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al comitetului de conducere al PEN Club România (responsabil „Traducere și Drepturi Lingvistice”), al ATLAS (Association pour la Promotion de la Traduction Littéraire, Franța) și ARTLIT (Asociația Traducătorilor Literari din România). Cavaler al Ordinului „Meritul Cultural” acordat de Președinția României.
Pionier, imediat după Revoluție, al cronicii TV în România: „Ochiul de sticlă” (revista 22, 1990-1991), „Catodul psihic” (revista Epoca, 1990-1991), „TV (Totul de vânzare)” (revista Dilema, 1993-1998) și „media-prim-ajutor” (revista Cuvântul). În prezent, titular al rubricilor săptămânale „De-clic(k)/Atelier deschis” (Observator cultural), „Evul Media” (www.liternet.ro) și al rubricii zilnice de cultură urbanistică „Unde ne oprim în București” (Radio România Cultural); colaborator permanent al revistei Arhitext (www.arhitextdesign.ro) și, ocazional, al revistei Sinteza.
Este autorul a peste șaizeci de traduceri de filosofie, științe umaniste și literatură franceze. În domeniul poeziei, semnează:
· Cu Orice e posibil (Nemira, 2019)
· Opera poetică, prefață de Ion Bogdan Lefter, ediție completă și dosar critic, Paralela 45, 2017
· (Poemul din carton) Urme de distrugere pe Marte, Cartea Românească, 2006
· Manualul autorului, Cartea Românească, 2004
· Pantaloni și cămașă, Pontica, 2000
· Arhipelogos, Axa, 1997
· Arta consumului, Cartea Românească, 1996, Premiul Uniunii Scriitorilor din România
· Poemul cu latura de un metru, Pontica, 1996, Premiul Uniunii Scriitorilor din România
· Manualul autorului, Cartea Românească, 1989
· „46 caligrame ajutătoare”, in vol. colectiv Nouă poeți, Cartea Românească, 1984
Membru al Generației 80 și fost membru al Cenaclului de Luni. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al comitetului de conducere al PEN Club România (responsabil „Traducere și Drepturi Lingvistice”), al ATLAS (Association pour la Promotion de la Traduction Littéraire, Franța) și ARTLIT (Asociația Traducătorilor Literari din România). Cavaler al Ordinului „Meritul Cultural” acordat de Președinția României.
Pionier, imediat după Revoluție, al cronicii TV în România: „Ochiul de sticlă” (revista 22, 1990-1991), „Catodul psihic” (revista Epoca, 1990-1991), „TV (Totul de vânzare)” (revista Dilema, 1993-1998) și „media-prim-ajutor” (revista Cuvântul). În prezent, titular al rubricilor săptămânale „De-clic(k)/Atelier deschis” (Observator cultural), „Evul Media” (www.liternet.ro) și al rubricii zilnice de cultură urbanistică „Unde ne oprim în București” (Radio România Cultural); colaborator permanent al revistei Arhitext (www.arhitextdesign.ro) și, ocazional, al revistei Sinteza.
Este autorul a peste șaizeci de traduceri de filosofie, științe umaniste și literatură franceze. În domeniul poeziei, semnează:
· Cu Orice e posibil (Nemira, 2019)
· Opera poetică, prefață de Ion Bogdan Lefter, ediție completă și dosar critic, Paralela 45, 2017
· (Poemul din carton) Urme de distrugere pe Marte, Cartea Românească, 2006
· Manualul autorului, Cartea Românească, 2004
· Pantaloni și cămașă, Pontica, 2000
· Arhipelogos, Axa, 1997
· Arta consumului, Cartea Românească, 1996, Premiul Uniunii Scriitorilor din România
· Poemul cu latura de un metru, Pontica, 1996, Premiul Uniunii Scriitorilor din România
· Manualul autorului, Cartea Românească, 1989
· „46 caligrame ajutătoare”, in vol. colectiv Nouă poeți, Cartea Românească, 1984
_____
Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Despre așteptare, erotism și singurătatea călătorului în poezia lui Immanuel Mifsud
Volumul Rapoarte confidențiale (Casa de Editură Max Blecher, 2019), semnat de scriitorul maltez Immanuel Mifsud, cuprinde opt cicluri de po...
