Jennifer L. Knox s-a născut în 1968, la Lancaster (California). A absolvit Universitatea din Iowa și s-a specializat în poezie cu un masterat la Universitatea din New York, unde a și predat ulterior scriere creativă. În prezent, trăiește în Iowa și este profesoară la universitatea din acest stat.
După A Gringo Like Me (2007), Drunk by Noon (2007), The Mystery of the Hidden Driveway (2010), Days of Shame and Failure (2015), autoarea americană publică în octombrie 2020 o nouă colecție - Crushing It - așteptată de ceva vreme și bine primită (deja) de iubitorii de poezie, dar și de criticii de specialitate.
Umorul negru și imaginația debordantă sunt mărci recunoscute ale creației lui J. L Knox. Pe de altă parte, scriitoarea a respins etichetele de „sarcastică” și „ironică”, care îi fuseseră aplicate anterior, sugerând că umorul poeziei sale, pe care i-l datorează în mare parte tatălui ei, originar din Noua Scoție (Canada), este unul de factură britanică - (auto)peiorativ, subliminal și cu accente blasfematoare.
Criticii vorbesc astăzi despre o formă de satiră menipeană întrebuințată frecvent de Knox în creația sa. Poemele ei deconectează și, în același timp, stimulează emoțional, critică (aspecte ale culturii, societății, în ultimă instanță, ale vieții cotidiene americane), fără neapărat să moralizeze și fără să insiste asupra propriului punct de vedere.
Ar fi de adăugat că formal, prozodic și parțial stilistic, Crushing It se prezintă mai degrabă ca o colecție de poeme de „graniță” - între poezie și proză. Sau de prozo-poeme (nu proză poetică), înrudirea cu mini-ficțiunea (very short stories și flash fiction) fiind mai mult decât evidentă.
***
Recunoaște melodia 1
În ultimul timp, mama mea de optzeci și patru de ani aude tot felul de zgomote: o petrecere în stradă chiar sub fereastra dormitorului ei - bărbați arțăgoși care înjură, râsetul unei femei, cutii de bere lovindu-se de beton. Când, într-un final, își face curaj să se uite pe geam, doar felinarul - și nimic altceva. Sunetele vin dinlăuntrul ei, spune. Pocnete, clinchete, vâjîituri, gonguri, alarme, zgomot de pași grei, ca și cum cineva s-ar poticni de colo-colo pe acoperiș. Îi sună mobilul: „Alo?” Niciun răspuns din chestia plată, cenușie. Bătăi în ușa pe care nu obișnuiește niciodată s-o închidă, atât de puternice încât se teme că lemnul s-ar putea crăpa, dar prin vizor - nimeni. O voce în mijlocul nopții - „Joann!” -, nerăbdătoare să-i capteze atenția. „Cred că a fost înspăimântător”, îi zic. Ea chicotește: „A fost ceva... Știi «Cânt trupul electric»...2?”
„Bineînțeles. Ai recunoscut vocea?” o întreb. „Trebuie să fi fost mama, pentru că ea îmi spunea Joann chiar în felul ăsta” - și imită vocea mustrătoare a mamei ei. „O femeie, deci?” o întreb. „Da, un străin m-ar striga Jody”. „Atunci, măcar e cineva care te cunoaște.”
1"Name That Tune" (orig.) - concurs muzical care a avut premiera la postul de radio NBC în 1952, apoi a devenit una dintre cele mai populare emisiuni de televiziune.
2"I Sing the Body Electric" - titlul unui celebru poem al lui Walt Whitman din volumul Leaves of Grass (1855), preluat și de o compoziție muzicală originală lansată în filmul american "Fame" (r. Alan Parker, 1980).
Fereastra din oglindă
„Ei știu că încuietorile sunt importante”, spune asistenta când mă surprinde uitându-mă la un bărbat, mai tânăr decât tata, care răsucește capătul unui bolț dezafectat din peretele camerei de zi - una dintre multele încuietori prinse în perete. Ca niște puzzle-uri care nu pot fi rezolvate niciodată. Niște falsuri absolute. O încuietoare cu butuc, un zăvor pentru uși glisante, o clanță de interior cu un mic mâner ieșind în afară...
La masă, o femeie, mai tânără și ea decât tata, stă aplecată peste două teancuri de felicitări de Crăciun - chipul îi e împietrit într-un țipăt mut. Asistenta îmi explică că femeia a avut un accident de mașină și că acea parte a creierului ei care gestionează frica s-a blocat în poziția „activat”. Vechile felicitări de Crăciun sunt singurele lucruri care o fac să se simtă mai bine.
Femeia apucă încetișor o felicitare din teancul din stânga, o deschide, o închide, o așază apoi peste teancul din dreapta. Mișcările ei fluide îmi amintesc de o ceremonie japoneză a ceaiului. Un lanț fragil o priponește de scaun ca pe un câine pe care nimeni nu și-l imaginează fugind.
Porcușorii de Guineea
sunt niște rozătoare din Anzi care inițial au fost domesticite pentru hrană, apoi au fost importate în Europa drept animale de companie pentru cei bogați. Regina Elisabeta I avea un porcușor de Guineea. Cel mai vechi schelet de porcușor descoperit în Anglia datează din 1540. Ia închipuiți-vă niște procușori de Guineea, transportați atâta drum cu unul dintre vasele, care pe-atunci erau întunecoase, putrede, puturoase, colcăind de șobolani și de scorbut (Regele deficiențelor nutriționale, care extermina orice altă deficiență nutrițională, atacând tocmai acel liant care ține totul laolaltă în corpul nostru: colagenul - un cuvânt de origine grecească, derivat din practica de a fierbe diferite părți din cai pentru a obține cleiul). Într-un final, porcușorii de Guineea au fost folosiți în experimentele timpurii privind scorbutul, boală care li se răspândea în organism și îi distrugea întocmai ca pe oameni. Era și timpul. Șoarecii pe care îi foloseam atunci în laborator - și ai căror pureci se pare că nu mai aveau nicio opreliște - începuseră să ne îngrozească.
Poezie pretutindeni
La fereastra din cabinetul dentistei, prin care văd vrăbii țopăind pe ramurile unui pin brumăriu - acolo o fi poezia? Un bărbat spune la televizor: „Președintele nostru minte”. Nu acolo e poezia, așa-i? „Îmi puteți da niște azotat?” o întreb pe dentistă, cu lacrimi jucându-mi în ochi. Acolo o fi poezia? „Doare?” mă întreabă. Poate acolo? „Da, foarte”. „Vă mușcați obrazul în timpul somnului”, comentează, uitându-mi-se în gură cu o mică lanternă. „Îmi smulg carnea dinăuntru”, spun, căscând larg gura pentru a-i arăta cicatricile. Sau poate acolo? „V-aș da, dar nu pot sta lângă azotat. Tocmai mi-am făcut un test de sarcină. Nu vreau să se știe, așa că haideți să vă reprogramez la alt dentist”, zice, făcându-mi cu ochiul. Da, aici e. „Bineînțeles... Și felicitări!”
Povești despre un necunoscut
Creierul uman este echipat pentru povești - atât de bine încât, dacă o poveste este spusă de la coadă la cap sau într-o limbă pe care nu o cunoaștem, creierul tot știe că e vorba de-o poveste. Să zicem că vezi la știri un șofer de camion care povestește că, în timpul pauzei de prânz, scotocind printr-un „cimitir” de obiecte casnice, a dat peste o consolă veche de televizor, tip mobilier, o cutie prinsă în cuie, în care fusese un aparat tv. A împins-o cu piciorul, plăcile de gips-carton s-au desprins, iar dintre ele s-a prăvălit o geantă metalică. A împins-o și pe ea cu piciorul. Înăuntrul ei, un sac negru de plastic în care se afla trupul unui copil (după mărime), ghemuit în poziție fetală. Să spunem că, mai apoi, niște oameni de știință te izolează într-o încăpere și te înregistrează relatând această întâmplare. Apoi îi dau să asculte înregistrarea unui străin. Șoferul de camion, oamenii de știință, străinul și cu tine... Creierele voastre se aliniază într-o eclipsă cognitivă. Creierele oamenilor pe care nu i-ai întâlnit și pe care e posibil să nu-i întâlnești niciodată (cum e detectivul care, douăzeci de ani mai târziu, reconstruiește chipul copilului din doar câțiva dințișori rămași) abia așteaptă să audă cum se încheie această poveste.
Jennifer L. Knox | Credit foto: Lisa Hovis
__________
Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
