„Savuroasă ca limbaj și imaginar, poezia lui Mircea Dan Duță nu se încadrează în niciuna dintre formulele autohtone cu care am fost obișnuiți”, scrie Cosmin Perța pe coperta a patra a antologiei bilingve Pliz suiciof ior mobail făun senchiu, publicată anul acesta de editura NEXT PAGE.
Despre titlul provocator al acestei cărți - care cuprinde o selecție de poeme din volume anterioare, dar și fragmente inedite -, despre influențele sau non-influențele asupra unei substanțe poetice care aduce „un suflu nou” în lirica actuală, despre războiul cu tarele lumii, dar și cu ipocrizia limbajului, despre jonglarea cu diverse registre / stiluri și despre multe altele... a vorbit pe larg chiar autorul, în amplul interviu de mai jos:
***
Dana Pătrănoiu: Sunteți traducător, filmolog, editor ș.a. Încep prin a vă întreba ce loc ocupă poezia între activitățile dumneavoastră culturale multidisciplinare?
Mircea Dan Duță: Subiectiv vorbind, primul. De fapt, îmi încep cam toate prezentările invocând această calitate. Dacă nu s-a întâmplat și în acest caz, a fost o scăpare. Înainte de a fi traducător, filmolog, jurnalist, editor, sunt poet. Sau mă străduiesc să fiu. În ce măsură reușesc, asta e o altă întrebare. Dar nu cred că există cineva, poet sau nu, care să fie exact atât de poet pe cât și-ar dori.
D.P.: De ce Pliz suiciof ior mobail făun senchiu? Cum a apărut ideea acestui volum antologic (în care sunt incluse și poezii inedite) și de ce acest titlu?
Mircea Dan Duță: Aici sunt mai multe întrebări și fiecare dintre ele solicită mai multe răspunsuri. Pliiz suiciof... Cred că un poet este definit în primul rând printr-una – sau mai multe – modalități (numai ale lui, dacă se poate) de a lucra asupra cuvintelor, de a utiliza limbajul ca materie primă. Oricât de banal ar suna acest lucru. În cazul meu, o atare modalitate este, cred, cel mai bine ilustrată tocmai de acest titlu, dar am numeroase poeme întregi scrise în acest fel. Și, fiindcă „nu dă bine” să explic eu însumi „prin ce anume sunt poet” și nici „ce a vrut poetul să spună”, prefer să îi dau cuvântul unuia dintre principalii mei mentori în ale poeziei, Petr Borkovec, un nume mare al poeziei cehe și europene în acest moment și omul care și-a asumat riscul de a prefața acest volum: „(...) Mircea Dan Duţă nu-i poate suferi pe cei care nu fac decât să observe lumea cu dispreț, de la distanța înălțimii lor autoasumate. Are alergie la eleganța lor «coolă», la modul lor de a trece cu vederea toate greutățile lumii și ale vieții. Nu poate suferi limbajul lor mort, vorbele lor goale. Ca poet, și mai ales ca poet scriind într-o altă limbă decât cea maternă, este deosebit de sensibil la toate acestea. (…). Înmulțește, sporește și îngroașă superficialitatea care îl înconjoară. Spune în gura mare tot ceea ce partizanii schemelor standard și golite de orice esență se mărginesc a constata numai cu gândul. Crează situații narative și contexte în care vulgaritatea lor cu grijă ascunsă se dezgolește și manifestă plenar. Le ironizează crunt limbajul prost maimuțărit, îl întoarce cu capu-n jos, îl transformă, îl transferă cu delicatețe în contexte diferite.” Așadar, acest titlu, scris în această formă și, desigur, bilingv, pentru că aceasta este modul în care am încercat eu să prelucrez cuvântul și să ajung la poezie, atacând shemele-standard (la nivel vorbit sau scris) și imensa doză de ipocrizie pe care o ascund ele etc. – nu mă voi repeta, cred că Petr Borkovec a spus-o mult mai bine decât mine.
D.P.: Pe coperta a patra volumului, Cosmin Perța menționează numele scriitorului ceh Bohumil Hrabal. Vă asumați această filiație? Și, dacă da, în ce măsură considerați că spiritul hrabalian infuzează poezia dvs.?
Mircea Dan Duță: Este adevărat că mă simt puternic influențat de umorul mucalit, adesea uscat, pietros al burgului central-european (așa cum foarte bine a intuit Cosmin Perța în textul citat), un umor pe lângă care acela britanic pare o inocentă formă de socialism de salon, iar Hrabal întruchipează o formă demult consacrată, elaborată, inteligentă, complexă a acestui umor, ridicată deja de el la nivel de stil literar cu o calitate artistică de excepție. Dar cred că filiația nu merge mai departe (poate cu excepția unor momente din cel de-al patrulea volum al meu, Așa le-a scris însăși viața sau Ștamgast la cârciuma La Țara Soarelui Răsare, inspirate direct din trăirile autentice „de pub” pe care Hrabal și-a clădit întreaga operă, dar cred că și aici asemănările sunt mai degrabă formale). Îl respect enorm pe Hrabal, am și scris materiale critice despre opera lui, dar nu se numără printre mentorii mei. Doar un element: deși am scris o carte despre fenomenul antieroilor din literatura și cinematografia cehă a anilor 60 ai secolului al XX-lea, nu împărtășesc afecțiunea auctorială a lui Hrabal pentru ei. Referirea critică la ei este una, asumarea lor ca personaje și „adoptarea” lor în stilul subiectiv-auctorial al lui Hrabaleste cu totul altceva.
D.P.: Treceți cu nonșalanță de la observația sarcastică la „bășcălia” care depășește un „bun simț convențional” (cum punctează Petr Borkovec în prefața cărții), apoi la revelația de substanță filosofică. Faceți cititorul să râdă (un fel de râsu'-plânsu' mai degrabă) sau îl îndemnați să mediteze asupra condiției umane, de multe ori (auto)critic. De ce ați optat pentru această varietate de registre și stiluri în poezia dvs.?
Mircea Dan Duță: Într-un fel, cred că, în textul citat mai sus, Borkovec răspunde și la această întrebare. Războiul cu ipocrizia limbajului, din care am încercat să-mi făuresc o modalitate de „a fi poet”, presupune arme la fel de diverse și de complexe precum ipocrizia însăși. A o ataca (și ea merită din plin acest lucru) cu armele cele mai necruțătoare nu înseamnă numai „a face bășcălie” (și pun expresia între ghilimele pentru că îmi asum numai incisivitatea usturătoare a ironiei, nu și superficialitatea și vulgaritatea gratuită pe care le incumbă o atare caracterizare). La urma urmei, dacă o atare „metodologie de lucru” – recunosc, neconvențională - poate fi creatoare de poezie (fiindcă, în ultimă – sau în primă instanță, luați-o așa cum vreți, asta încerc să demonstrez), de ce nu ar duce și la revelații de substanță filozofică sau meditații (auto)critice asupra condiției umane, care poeziei îi sunt în mod sigur proprii, de ce nu le-ar putea uzita cel puțin pe post de arme în acest război, de instrumente ale acestei metode?
D.P.: Unele dintre texte par scrise cu o anumită distanțare sarcastică, altele aruncă o privire exterioară cvasi-omniscientă asupra diferitelor instanțe ale realității. Considerați că poemelor narative cuprinse în carte le-ar fi putut sta la fel de bine într-o colecție flash fiction/proză scurtă?
Mircea Dan Duță: Unele dintre ele sunt chiar prezentate sub formă de proze scurte. Am luat această decizie împreună cu editorul meu ceh, Petr Štengl, pentru a sublinia că, la un moment dat, diferența între poem și proza scurtă devine destul de relativă, granițele se fluidizează. Este un lucru pe care l-am înțeles și învățat în mare măsură de la alți doi dintre maeștrii mei în ale poeziei, Petr Hruška și Michal Šanda, autori care au definit în literatura cehă și europeană tehnici și stiluri extrem de elaborate, complexe și curajoase de a lucra cu narațiunea în poezie. Mai ales Šanda, post-modernistul dur al poeziei cehe „întârziat la coada veacului”, cum îi place singur să se caracterizeze, mi-a deschis perspective nebănuite pe acest plan și m-a făcut să înțeleg că împărțirea apriorică, strictă pe genuri literare este ceva care trebuie nu aruncat la gunoi, ci redefinit de fiecare dată în funcție de sensibilitatea și stilul fiecărui autor.
D.P.: Limbajul savuros devine licențios în multe dintre poeziile dvs.. V-ați temut vreo clipă că ați putea fi acuzat de un excedent de vulgaritate gratuită sau cum v-ați apăra de o asemenea acuză?
Mircea Dan Duță: S-a întâmplat deja. Consider că nu există cuvinte „nepoetizabile” / „neliteraturizabile”, nici vulgaritate zis gratuită conținută în ele. Cei care aduc asemenea acuze sunt tocmai cei pe care Borkovec îi caracterizează drept observatori ai lumii cu dispreț, de la distanța înălțimii lor autoasumate, care preferă să închidă ochii asupra asperităților existenței, incapabili a face diferența între formă și fond, între ceea ce are de transmis autorul și mijloacele prin care o face. Nu-mi propun să fac aici paradă de cunoștințe de istoria literaturii, dar așa-zisele vulgarisme și-au câștigat cu mult timp în urmă locul inclusiv în poezie. Condiția acceptabilității lor rezidă în forța, complexitatea sau originalitatea imaginii la a cărei creație concură. Dar tomai în aceasta constă superficialitatea și în același itmp ipocrizia viziunii de tip „precieuses” asupra lor: „vorbele urâte” determină în mod automat strigăte de „câh” fără a se pune problema unei priviri în profunzime pentru a afla sau măcar înțelege din ce motiv au fost plasate acolo. Nu vreau să reinventez motorul cu aburi în jungla Amazoniei, sunt cunoscute episoadele de linșaj mediatic la adresa lui Horia Roman Patapievici pentru conotația „fascist-erotică” a poneiului roz (probabil cel mai stupid și mai artificial pretext de hărțuire post-decembristă a unui intelectual) sau a Anastasiei Gavrilovici pentru un singur cuvânt – care, prezent, de exemplu, în literatura masculilor alfa beatnici, dar și în creația neintegrată în programele școlare a unor monștri sacri de pe meleaguri mult mai apropiate nu ar fi „supărat”, desigur, pe nimeni. Pe scurt, nimic nou sub soare. Iar cine se scandalizează în secolul al XXI-lea din motive de „limbaj licențios gratuit” are două posibilități: fie se compromite definitiv în ochii literaturii vii, autentice, necenzurate și de reală valoare, fie culege laurii stătuți ai gloriei ipocrite de tip Antena 3 sau România TV, eventual ovațiile câtorva sute sau mii de frustrați de pe internet. Și trebuie spus că, în general, sunt atinse cu egal succes ambele rezultate: autodescalificare paralelă la două pupitre de lucru.
D.P.: Femeia e idealul romantic, inexistent deci în viața reală („Confesiune”), cocheta inabordabilă din „Peisaj matinal cu ciorapi portocalii”, stewardesa căreia i-a venit ciclul, prostituata care își anunță ritos tariful. V-aș întreba, într-o perioadă a corectitudinii politice, cum vă raportați la femeie, cine (sau ce) anume este ea, cel puțin în poezia dvs.?
Mircea Dan Duță: Ar trebui să facem diferența între anumite categorii de aspecte atribuite acestui malaxor de criterii sau pretexte morale numit „corectitudine politică” și căruia, cu o inconștiență demnă de o cauză mai bună și o lipsă de maturitate la nivel psiho-social surprinzătoare mai ales pentru națiunile care cu numai trei decenii în urmă s-au confruntat cu unele dintre cele mai dure forme de dictatură și cenzură a gândirii, îi încurajăm tendințele de monstruoasă generalizare și cvasihegemonie asupra intelectului uman. De-a lungul a destul de puțini ani, corectitudinea politică înțeleasă astfel a ajuns la fel de puternică și de arbitară precum cenzura de partid din anii '50 ai secolului trecut. Ne ferim de cuvinte, expresii sau idei, le permitem utilizarea pe criterii de sex, religie, naționalitate. Ori aceasta este definiția de dicționar a discriminării. Ca autor, ca intelectual și ca om, refuz să-mi dau girul unor asemenea criterii numai din cauza violenței vocale a promotorilor lor, nu pot și nu vreau să mă conformez politicilor pumnului ideologic în gură.
Nu se pune problema de a refuza asumarea a ceea ce trebuie asumat – responsabilitatea colectivă și istorică nu reprezintă o vorbă goală: în primul rând ca bărbat, nu am cum să neg sau să închid ochii asupra discriminării și suferințelor la care au fost supuse femeile de cel puțin trei mii de ani încoace, nu pot să nu constat afirm deschis că mai sunt multe de făcut pentru schimbarea radicală și ireversibilă a acestei situații. Aici văd dimensiunea normală, „sănătoasă” a corectitudinii politice, aceea cu adevărat „corectă”. Din această perspectivă, atitudinea mea în raport cu femeia este una sinceră, deschisă, comprehensivă, de necondiționată solidaritate. Am ajutat la deschiderea porților pieței culturale europene pentru icon-uri ale feminismului mondial precum Pankhuri Sinha (India), Hülya Yilmaz (Turcia / USA) sau excepționala poetă siriană Shurouk Hammoud. Mi-am ridicat vocea în apărarea unor autoare curajoase, neconvenționale, atunci când critica „ortodoxă” de pe plaiurile de origine le excomunica drept „prostituate” sau „promotoare ale subculturii și pornografiei”. Astfel le-am tradus în limba română și promovat pe Svatava Antošová, una dintre primele autoare cehe care și-au asumat în mod deschis lesbianismul, sau pe Jana Orlová, poetă și performer de excepție care scandalizează „lumea bună” din pudica Europă Centrală și pe care, bucurându-mă de sprijinul editurii Fractalia, am publicat-o chiar în volum, precum și numeroase alte autoare ce problematizează destinul dramatic al femeii și poziția sa ingrată în cadrul unor societăți încă patriarhale: Olina Stehlíková (Cehia, Școala Ardeleană, 2020), Oľga Gluštíková (Slovacia, Fractalia, 2020), Hanna Samson (Polonia, 2019, pentru revista Literomania), Simona Racková (Cehia, 2020, Junimea) etc.
Nu pot însă accepta cenzurarea libertății mele de autor, a tematicilor și motivelor cu care lucrez. Una este atitudinea ca om, în viața reală, alta este dreptul meu de autor despre a scrie despre ceea ce îmi doresc. Și nu voi ascunde că, în numele acelei părți rău, primejdios și greșit înțelese a „corectitudinii” politice, mi s-a reproșat prezența relativ recurentă în textele mele a personajului prostituatei, problematizarea „sexualizării” unor profesii (stewardesa, infirmiera, balerina, prin referirile la portul uniformei), ironia la adresa unor personaje feminine (argumentul că îi ironizez și pe bărbați nu a fost valabil – vezi, Doamne, pe ăștia, de fapt îi „victimizam”) sau cuvintele (din nou) „licențioase” utilizate în atare contexte (deși, paradoxal, autoare pe care eu însumi le-am tradus se exprimau mult mai „radical”). Am aflat că ele, fiind femei, utilizează un atare limbaj „cu voie de la stăpânire”, întrucât o fac din postura de victime, în timp ce eu, ca autor-bărbat, nu am acest „drept moral”. Comentariile sunt de prisos.
În rest, în creația mea literară, femeia este un personaj complex, pasionant, fascinant, pe care încerc să îl fac cât mai credibil dar pe care refuz să îl sărăcesc, schematizez sau împuținez printr-o „sanctificare” de circumstanță, dictate de cenzura primitivă a corectitudinii politice militante.
D.P.: Există în Pliz suiciof ior mobail făun senchiu vreun poem care să conțină, până la un punct cel puțin, atributele (sau atribuțiile) unei arte poetice?
Mircea Dan Duță: Sper că toate. În contextul definirii artei poetice așa cum o înțelege autorul lor.
D.P.: Întrebarea mea standard: Există vreun poem anume în antologia despre care vorbim cu o istorie ce ar merita povestită, cu o încărcătură suplimentară pe oricare dintre planurile posibile - semantic, biografist-emoțional etc.?
Mircea Dan Duță: Cred că nu există vreun poem care să nu aibă o istorie a lui care, cel puțin într-un context anume, ar merita (re)povestită. Dar asta ar însemna să rescriem cartea dintr-o perspectivă strict auctorial subiectivă. (Poate că, din această perspectivă, ar fi mai mult de spus în legătură cu cel de-al treilea volum al meu, În moarte nu se vorbește limba polonă, pe care, în cea mai mare parte, l-am scris în spital, sau volumul de debut, asociat aproape în exclusivitate cu zborurile între București și Praga și cu „čengleza” inimitabilă a căpitanilor și a stewardeselor ČSA.)
D.P.: Distanțându-vă critic (și literar istoricește) de creația dvs., pentru cititorii români nefamiliarizați cu lirica din țara dvs. de adopție, ați înscrie poemele din acest volum într-o tendință actuală în literatura cehă contemporană?
Mircea Dan Duță: Într-o recenzie la cel de-al doilea volum al meu, Citate la conservă, complexe de inferioritate și drepturile omului, unul dintre cei mai cunoscuți critici literari din Cehia, Radim Kopáč, vorbește și el, ca și Cosmin Perța în contextul actualei antologii, despre un gen de singularitate a demersului meu auctorial în contextul poeziei cehe contemporane, găsindu-mi însă filiații, la nivel ceh și european în teatrul și literatura absurdului. Ideea este reluată și de către criticul slovac Tamara Mikulová într-un eseu dedicat aceluiași volum, remarcă însă și influențe ale unor poeți cehi de la care mă revendic eu însumi (am punctat acest lucru, în parte, și pe parcursul acestui interviu: Petr Borkovec, Petr Hruška, Marie Šťastná, Marcela Pátková-Linhartová sau Milan Ohnisko) și ale postmodernismului poetic cehesc târziu (Michal Šanda) sau ale vechilor și noilor suprarealiști (Pavel Řezníček, respectiv Petra Strá).
D.P.: O ultimă întrebare. De ce ați ales să fiți un autor de „expresie cehă” și cum receptați (ca vorbitor român nativ) tălmăcirile în limba română semnate, paradoxal poate, de o traducătoare cehă - Kateřina Kozlovská?
Mircea Dan Duță: În Cehia, pe parcursul studiilor mele acolo și prin intermediul limbii cehe a avut loc cel mai serios contact al meu cu poezia contemporană, dar și declicul acela sufletesc imposibil de explicat în mod „logic”, care mi-a transmis impulsul de a și așterne pe hârtie poezia pe care până atunci o acumulasem sub formă de studii, analize și lecturi – evident în cehă, limba în care îmi efectuam studiile. Fenomenul nu este singular. Dacă aș fi studiat în USA și aș fi început, ca atâția alții, să scriu în engleză, poate că nu s-ar fi mirat nimeni. Dar în Cehia se vorbește și poezia cehă se scrie în principal în limba cehă, astfel încât determinarea a fost, repet, firească. De altfel, am mai spus-o, nu sunt nici pe departe singurul autor ”străin” care își alege ceha drept limbă de expresie: poeta bulgară Dimana Ivanova apare adesea în antologii ca autoare cehă sau slovacă, mai sunt poetul bosniac Adyn Luca, autoarea și traducătoarea sârbă Jelena Čirić (altfel, o excelentă boemistă), poeta, traducătoarea și boemista poloneză Olga Rak, prozatorul bilingv de origine germană Jindřich Mann etc.
Cu traducerea este altceva. Așa cum se știe, am tradus numeroși autori din cehă, slovacă și polonă în română, nu am probleme nici în a traduce și din engleză sau franceză. Evit însă să mă traduc singur, întrucât, atunci când autorul este propriul său traducător, apare în mod aproape inevitabil (cel puțin la mine) o anumită tendință de a corecta din mers nu numai traducerea și atunci când este cazul (asta ar fi excelent), ci chiar și originalul din limba-sursă: „uite ce frumos sună asta românește sau franțuzește, n-am putea face să sune la fel și în original?” Iar asta înseamnă rescrierea ad-hoc a originalului, în general cu rezultate dezastruoase. Traducătorul trebuie să aibă mintea limpede, să nu se lase influențat de sentimente „părintești ” în raport cu ceea ce traduce, să păstreze întotdeauna o „distanță socială” utilă față de text. Pe scurt, să nu fie unul și același cu autorul însuși.
Kateřina Kozlovská, o cunosc de mult și am cele mai bune experiențe cu ea în materie de traducere. Este o cunoscătoare adâncită a limbii române (inclusiv în materie de graiuri regionale), o persoană metodică și răbdătoare care mă cunoaște foarte bine și intuiește rapid și la obiect ce expresii aș folosi eu în limba română, dacă aș fi în stare să le găsesc în timp real. Măruntele erori de limbă care rămân după ea le corectez în câteva minute, este un proces mai degrabă mecanic. Pe scurt, traducerea realizată în acest fel este mai personală și mult mai puțin cronofagă decât dacă m-aș apuca să fac singur totul de la un capăt la altul.
De fapt, este un mod de lucru care și-a dovedit eficiența și în cazul altor limbi: la fel (și la fel de bine) colaborez și cu Judit Antal, traducătoarea mea în engleză, sau cu Dimana Ivanova, care mă traduce în bulgară. Știu din propria experiență de traducător cât este de importantă o colaborare eficientă, deschisă și lipsită de orgolii sterile între autor și traducător.
__________
Urmează stația…
În Grădina Raiului nu se fumează,
nu se consumă alcool
și droguri,
Mariile nu-și pierd fecioria
și nu nasc prin grajduri,
nu se iau numele în deșert,
mai ales când nu le poartă nimeni,
nu se fură mere,
nu se ucid șerpi,
nu se vorbește limba polonă
și nu circulă metroul.
Și chiar dacă ar circula,
n-ar opri acolo,
așadar toți am fi nevoiți să coborâm
la „urmează stația…”
(din volumul În moarte nu se vorbește limba polonă)
Satelizare
Luna e un sat mai mare
în care toată lumea cunoaște pe toată lumea,
totul este aproape de toate
și nimic nu este prea diferit de orice altceva,
lumina Soarelui se învecinează
cu partea întunecată a locului,
Valea Armstrong continuă
cu Muntele Gagarin
și ambele sunt zone ideale pentru a schia
alături de un selfie al propriei stafii.
Cei care se pricep numesc asta
complex suburban de inferioritate.
Expresia se folosește și în legătură cu
Bratislava, Praga, Viena,
Pământul însuși și planetele Venus și Pluto.
Dar numai pe Pământ
ne temem
că Luna ne-ar putea cădea în cap.
(din periodice)
Confesiune
Ne-am dat o întâlnire
la care nu ne vom vedea.
Te-ai întors la un bărbat
pe care nu l-ai părăsit niciodată.
M-am îndrăgostit de semnale
pe care nu le-ai transmis
niciodată în direcția mea.
Ai încălcat o promisiune
pe care n-ai făcut-o nimănui.
Am auzit o melodie
pe care nu le-ai cântat-o niciodată
nebunilor.
Te-am văzut,
dar nu erai de față.
Am făcut dragoste într-o miercuri;
înainte, nicio zi de marți
iar după, nicio zi de joi.
Ți-am recitat poezii
pe care nu le voi scrie niciodată.
Am citit dintr-o carte,
pe care nimeni nu o va tipări.
Iartă-mă
că nu exiști.
(inedit)
(Mircea Dan Duță, Pliz suiciof ior mobail faun senchiu, Editura NEXT PAGE, 2020)
Mircea Dan Duță | Sursă foto: Centrul Ceh
__________
Mircea Dan DUȚĂ (27 mai 1967, București) este poet, filmolog și traducător, autor de expresie cehă. A publicat două volume de poezie la Praga: Peisaje, zboruri și dictări (2014), respectiv Citate la conservă, complexe de inferioritate și drepturile omului sau Căsătorit fără obligații vând amantă moartă din născare (mențiune: folosită) și numeroase articole de specialitate (teoria și istoria filmului, analiză literară) pentru reviste din Cehia, Slovacia și România. A tradus autori din limbile cehă, slovacă, polonă, slovenă, bulgară, engleză și franceză în română și/sau în cehă. A alcătuit, prezentat și tradus primele două antologii de poezie contemporană în limba română (2015, 2016) și prima antologie de teatru contemporan ceh (2016) apărute în România după căderea comunismului. Este membru PEN Club Republica Cehă și PEN Club România, organizează și moderează lecturi literare și evenimente culturale în Cehia, Slovacia și România. Din 2016 colaborează cu Festivalul Internațional de Carte Transilvania și din 2017 cu Festivalurile Internaționale de Poezie din București și Iași. (extras din prezentarea autorului, „Pliz suiciof ior mobail făun senchiu”)
__________
Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
