Cea mai recentă carte a Irinei Nechit, intitulată Masa de sărbătoare, a apărut în vara lui 2020 (Editura Cartea Românească), la zece ani distanţă de la precedentul său volum de poezie. Întâmpinată laudativ de Moni Stănilă, Maria Șleahtițchi sau Emilian Galaicu-Păun, Masa de sărbătoare reuneşte texte scrise de-a lungul ultimilor ani, ce înnoiesc motivele poetice cu care autoarea şi-a familiarizat deja publicul cititor.
***
Dana Pătrănoiu: Masa de sărbătoare, apărută la Cartea Românească, are o expresivitate de cristal, o coerență a temei și o recurență a motivelor poetice, toate oferind volumului unitate nu doar de stil, ci și de respirație afectivă. Acestea fiind zise și urmărind firul roșu al colecției de față, v-aș invita să explicați, în măsura dorită de dvs., împărțirea în cele trei cicluri - „Adorm ușor”, „Ceea ce nu ți-am spus” și „Fragmente cu nuferi”. Cum s-au închegat și ce reprezintă subiectiv fiecare dintre cele trei?
Irina Nechit: Expresivitate de cristal? Vă mulțumesc. Pot să vă spun că singurul meu colier este din cristal. Și acum despre Masa de sărbătoare. Am un fel de teamă că oamenii galopează în anul pandemic mai repede și mai mult decât în anii normali, așa că puțini vor avea răgazul de a răsfoi o carte de poezie. Au trecut zece ani de la volumul anterior, răstimp în care textele s-au tot adunat, așa că a trebuit să fac o selecție și să impart „Masa…” în capitole, cu pauze de respirație între cele trei părți. Adorm ușor pornește de la capacitatea mea fenomenală de a adormi îndată cum îmi pun capul pe pernă, de aici mi se trage frica de somnul definitiv. Ceea ce nu ți-am spus e titlul unui poem mai vechi (în volum am preluat câteva poeme din cărțile de mai demult). A fost o surpriză pentru mine să constat că poemul respectiv a avut un număr impresionant de like-uri după ce trecuse o groază de ani de la scrierea lui, de aceea l-am adus în centrul capitolului doi. Fragmente-le cu nuferi vin pe firul amintirilor despre satul meu înzestrat cu o baltă care atrăgea lebede albe și scotea din apele sale nuferi galbeni, arătându-ne cum iese frumusețea din nămol.Unii dintre primii cititori, majoritatea poeți, au observat că în această carte își găsește adăpost o lume care se stinge, lumea satului, alții au văzut o legătură între durerea universală și cea personală, cineva a spus că e un manual de supraviețuire, altcineva a remarcat dialogul dintre vocile celor vii și ale celor dispăruți. Le sunt recunoscătoare tuturor celor ce mi-au dăruit din timpul lor citind Masa….
D.P.: Multă emoție, mult dramatism și multă tristețe, pe alocuri, în Masa de sărbătoare - care mă trimite, într-o anume cheie, la „Sora mea de dincolo” a Ilenei Mălăncioiu. Recreați din amintiri vii portrete ale părinților trecuți în neființă, îi aduceți în fața cititorilor în carne și oase poetice, le conservați memoria. Fără să eludați nicio clipă tanatosul - concept și prezență. Apropierea aceasta între cele două planuri - fizic-metafizic, aici și acolo - tămăduiește, până la un punct, durerea dispariției celor dragi și/sau frica personală de moarte?
Irina Nechit: Nu puteam să-i las pe părinți să plece fără să povestesc ceva despre ei, fără să amintesc de ei, fără să mă agăț de umbrele lor într-o sforțare încrâncenată de a-i mai ține lângă mine. Nu știu unde sunt, nu știu dacă au ajuns la ei măcar unele din rândurile mele trimise ca niște scrisori spre nicăieri, nu știu dacă au sau nu au voie să vină să ne viziteze măcar în unele zile sau nopți, nu știu dacă iau înfățișarea unor păsări pe care le văd pe geam, nu știu nimic despre lumea de dincolo. Dar după ce i-am tot plâns în scrisul meu, după ce mi-am organizat întâlniri cu ei în texte mai poetice sau mai narative, parcă mă simt mai liniștită. Am încercat să le reconstitui prezența, măcar atâta lucru am făcut pentru ei. Tristețea, însă, rămâne, nu se evaporă, e ca materia, peste tot, nu ne putem separa de ea, doar putem învăța să o suportăm, să o îndurăm cu un anume calm, fără să ne agităm prea tare. Dobândești calmul cu vârsta, cu experiența. Mie mi-a fost de învățătură, de pildă, întâlnirea cu Ileana Mălăncioiu. Mi-o imaginam foarte posomorâtă, împovărată de durerile existenței, iar poeta nu era deloc tristă când mi-a venit în întâmpinare, la un simpozion sau la o întrunire literară, dimpotrivă, radia de bucurie, m-a apucat de mână și am rămas șocată de faptul că mâna ei era puternică și totodată moale, fierbinte și liniștitoare.
D.P.: Remarcabilă capacitatea dvs. de observație, aș adăuga plină de afecțiune, pentru „lucrurile mici”, cuvântătoare și necuvântătoare, îndeosebi din mediul rural - mugurii perfect rotunzi, prunul plin de seve, mielul adus lângă pat etc. „Lucrurile mici” nu sunt simple referințe creatoare de atmosferă (bucolică), ci sunt integrate în substanța poeziei, fac parte organică din mesajul poetic. Ce semnificație are pentru poeta Irina Nechit expresia „comuniune cu natura”, un concept romantic pe care îl aduce în actualitate?
Irina Nechit: Tata chiar ne aducea mielul lângă pat, la începutul lui martie. Mama îl trimitea în ocol: „Du-te și adă mielul să-l vadă fetele”. Eu și sora mai mare îl mângâiam pe blăniță. Gestul vine, cred, din vremuri imemoriale. Azi chiar dacă ne-am dori, nu mai putem fi bucolici. Mai ales în poezie e rușine să fii bucolic, nu te mai iau în seamă cei care se mândresc că au realizat joncțiunea dintre tehnologii și artă. Dar tehnologiile, oare, nu tot din natură vin? Creierul omenesc e natură. Nu poți umple țeasta unui om cu fire, cabluri, piese de plastic ori cauciuc și să pretinzi că acesta e creier. Atâta timp cât oamenii vor avea creier obișnuit, creier „natural”, cenușiu, fraged, cu circumvoluțiuni palpitânde, vor bântui prin el imagini cu turme de oi, cu dealuri și pășuni, cu mireseme de iarbă și flori, aceste imagini se păstrează de milenii. Firește, natura nu se limitează la peisaje și ființe bucolice. Ea include și înghite uzinele, avioanele, stadioanele, aglomerările urbane, planetele și galaxiile. Natura (alias universul) e fără margini, nu o putem cunoaște pe deplin, nu o putem subordona unor structuri verbale. Cine spune că lumea e text, că totul în jur e limbaj, că prin aer plutesc cuvinte, imense pânze țesute din cuvinte, mie îmi pare un prestidigitator. Cred că textul e doar un mijloc de a încerca să înțelegem, să descriem natura, să redăm emoțiile pe care ni le provoacă. Totuși, nu sunt categorică în aceste afirmații. Unul Dumnezeu știe ce e un text și ce legătură are el cu natura.
D.P.: „Apa” este un motiv foarte prezent în poezia dumneavoastră, aflată în dinamica curgerii (râurile Nistru și Prut), dar și în cea a mișcării oscilatorii (val de mare), iar poemul care deschide Masa de sărbătoare - emblematic, cu multiple straturi de lectură - se cheamă chiar „Cercul de apă”. Vă întreb simplu și direct - ce reprezintă marea pentru dumneavoastră, biografic și poetic?
Irina Nechit: Revin la mama și tata. Ea s-a născut pe malul Nistrului, el pe malul Prutului. M-am pomenit înrădăcinată între aceste două râuri, două granițe. Multe măceluri s-au întâmplat în acest spațiu strâmt, istoria nu i-a cruțat pe oameni, dar veneau apele și spălau sângele și viața își urma cursul mai departe. Despre faptul că nu avem ieșire la mare am început să mă gândesc mai târziu, la maturitate. Situația geopolitică nu ne este favorabilă nici acum, amenințarea dinspre răsărit rămâne actuală, nu putem merge la mare decât după ce trecem prin mai multe vămi. Cu atât mai puternic e impactul mării asupra noastră, a basarabenilor, când ajungem să ne scăldăm în ea. Valurile spumoase ori limpezimea desăvârșită, mișcarea de neoprit, ritmul implacabil, vuietul apei, zbaterea ei neîntreruptă, energiile gigantești te năucesc. Vrei, nu vrei, începi să dansezi în apa sărată care te umple de lumină și te trage, concomitent, în beznă. Inevitabil, regreți că nu se prind în horă cu tine toate rudele, tinere și bătrâne, prietenii, cunoștințele, cei care sunt în viață și cei care au plecat. Mi-a venit imaginea aceasta bălăcindu-mă în Marea Neagră, aproape de gurile Nistrului, așa a apărut poemul care se numea la început „Hora”. Dar titlul îmi părea prea neaoș. Am postat poemul pe Fb și i-am întrebat pe internauți, ce titlu i s-ar potrivi. Floarea Țuțuianu m-a sfătuit să-l numesc „Cercul de apă”, deodată sensul poemului s-a extins. Mulțumesc, Floarea!
D.P.: Mesele de sărbătoare (orice fel de sărbătoare) sunt, potrivit datinei, îmbelșugate și îi adună laolaltă pe cei apropiați. Cum este „masa de sărbătoare” care „se vede la orizont” în poezia cu acest titlu?
Irina Nechit: În Basarabia încă nu e uitată foametea organizată de comuniști în 1947, pe vremea lui Stalin. Buneii, părinții ne povesteau cum au mâncat iarna coajă de copaci, ciocălăi, papură, vrăbii, iar primăvara au ieșit la păscut iarbă. Niciodată n-a fost ușor prin părțile noaste să-ți dobândești hrana, să pui ceva pe masă. În general, masa e un subiect sensibil. Ca să fugă de obsesia vremurilor în care generațiile de după război au flămânzit, urmașii lor, după anii șaptezeci, au vrut, probabil, să-și ia revanșa: la petreceri făceau, și mai fac, niște mese copioase, cu farfurii pline, puse una peste alta. După ce te așezi, gospodinele mai aduc și mai aduc farfurii încărcate cu bucate, mâncarea e aranjată pe etaje. Îi las pe cititori să-și imagineze fiecare ce masă dorește. Eu în poezia „Masa de sărbătoare” nu dau detalii, nu descriu ospățul. Mă gândeam, în sinea mea, la o cină tihnită, cu pâine, pește și vin. Emilian Galaicu-Păun a scris într-o cronică a lui că e vorba de Masa Tăcerii. Frumoasă interpretare. Am mai auzit și alte interpretări, din partea unor oameni glumeți care nu citiseră cartea, dar crezuseră că eu fac aluzie la o ispravă a prim-ministrului moldovean care deși a interzis nunțile, vara asta, pe motiv că e pandemie, i-a organizat fiului său o nuntă pompoasă, pe ascuns, undeva în afara orașului, „în sânul naturii”, spunând poporului că aceea n-a fost nuntă, ci doar o masă de sărbătoare.
D.P.: În ultimul capitol din volum ați inclus și câteva poeme cu tentă socială (evidentă în „Urnele se deschid”, comunitară în „Brancarda”, ori mai discretă, mai filosofică, precum în „Cine ajunge primul”). Cum reușiți să îmbinați, să armonizați în poezia dvs. emoția contemplației cu observația critică (care include ironie și sarcasm)? Și o altă întrebare, tot la acest punct. Cât de implicat în realitatea cotidiană ar trebui (sau nu) să fie un poet, prin creația sa?
Irina Nechit: Nu scriu o poezie combativă, totuși, nu mă retrag în unghere ferite. Un om al scrisului nu poate sta deoparte, glasul lui trebuie să se audă când se comit nedreptăți, când se decid lucruri vitale pentru societate. Dacă nu-ți aperi libertatea, poți rămâne ușor fără ea. Ironia, sarcasmul se întrevăd mai degrabă în dramaturgia mea, am scris mai multe piese, unele au fost jucate pe scene profesioniste de la Chișinău, Bălți, am avut noroc să fie montat un text de-al meu și la București, la Teatrul Odeon, „Republica Melania”, în regia lui Gelu Colceag, cu Rodica Mandache în rolul principal. De curând a avut loc și premiera piesei mele „Valsul tancurilor” (despre războiul de pe Nistru, din 1992), în regia lui Sandu Grecu, la Teatrul „Satiricus” din Chișinău. Am coordonat și editarea unor volume de istorii verbale, realizate de o echipă de autori, protagoniste fiind femei deportate în Siberia sau care au suportat ororile regimului bolșevic. Fac și jurnalism cultural, încerc să scot în prim-plan cultura care adeseori e ținută de guvernanți pe ultimul loc. Toamna trecută am inițiat o serie de recitaluri de poezie politică, au participat și poeți tineri, și cei afirmați, au fost citite versuri de protest, versuri critice la adresa politicienilor autohtoni ce acționează ca niște bandiți, am fost primiți în diferite săli, am citit și în biblioteci, și într-o librărie, și la Teatrul Național „M. Eminescu”, unde a fost lansat un volum de poezie politică poloneză, tradusă în română de Teodor Ajder, am avut public, relatări în presă. Vreau să cred că prin aceste recitaluri am contribuit și noi, cumva, la detronarea lui Dodon și alegerea, în noiembrie curent, a Maiei Sandu ca președintă a R. Moldova.
D.P.: Gheorghe Grigurcu observa în poezia dvs. alăturarea între „instantaneul realist” și „insertul suprarealist”. În ce măsură vă asumați – deci căutați să obțineți – efectele de „expresivitate-delirantă” despre care vorbea criticul literar?
Irina Nechit: Tehnicile de scriere nu mă fascinează, nu am cotrobăit prea insistent prin stilurile autorilor, vreau să fiu liberă de formule literare când încerc să spun ceva, în poezie sau în alte genuri. Cu toate acestea, în ceea ce scriu se vede destul de limpede ce-am citit. Mult Gellu Naum, mult Ungaretti, mult Quasimodo, multe poete, de la Sylvia Plath la Marta Petreu, Teodora Coman etc. N-aș putea să povestesc cum obțin efecte (dacă le obțin) și cum mă bat cu textul până îl fac să curgă într-o albie dibuită intuitiv, este clar, însă, că volumul e rezultatul unor acumulări. Aș spune că „Masa..” e vârful aisbergului.
D.P.: De curând ați fost premiată pentru traducerea Descheierea corpului (Aksinia Mihaylova), Editura Tracus Arte. Cum v-ați oprit asupra acestei autoare, ce a presupus selecția poemelor cuprinse în carte și ce provocări ați întâmpinat în traducere?
Irina Nechit: Pe Aksinia Mihaylova am întâlnit-o în 2002 la Festivalul Cap à l´Est din Bratislava. Mi-a plăcut că de la un volum la altul, poezia ei a devenit tot mai interesantă. Are și o sensibilitate care îmi este apropiată, are motive specifice pentru spațiul balcanic. A fost și o provocare să traduc din limba bulgară, pe care o cunosc de la bunica mea paternă, Irina, bulgăroaică. Însă știu doar bulgara arhaică, vorbită la nivel oral, în unele sate ale coloniștilor bulgari ce au venit în Basarabia de peste Dunăre, în vremea războaielor ruso-turce din secolul 19. Cu ajutorul dicționarului, am înaintat cu traducerea și se pare că mi-a reușit. Premiul „Peroto” („Pana”) al Clubului literar al Palatului Culturii din Sofia este o onoare deosebită pentru mine.
D.P.: Spuneați, cu un alt prilej, că vă interesează modul în care este receptată poezia dumneavoastră. Cum a întâmpinat publicul-cititor Masa de sărbătoare, ce reacții ați primit până acum?
Irina Nechit: Bunica mea Irina (am pomenit-o mai sus) avea o filosofie de viață pe care ne-a transmis-o și nouă, nepoților, ea zicea cam așa: „Orice s-ar întâmpla, nu te bucura și nu te speria”. În ciuda sfatului ei, m-am bucurat enorm când a apărut Masa de sărbătoare. Totodată, mă apucă un tremur când mă gândesc că pandemia va îndepărta și mai mult cititorii de literatură. Paradoxal, tocmai în 2020 au fost editate foarte multe cărți de poezie, Masa de sărbătoare se poate rătăci printre ele. Au apărut, totuși, până azi, cronici minunate de Moni Stănilă, Maria Șleahtițchi, Romeo Aurelian Ilie, Emilian Galaicu-Păun, Andrea H. Hedeș, Vasile Gribincea, le mulțumesc acestor colegi că au scris despre carte și vă mulțumesc pentru prilejul de a vorbi despre ea.
__________
Linie de start
vom lua o ipotecă și ne vom simți altfel
vom conduce nunți
vom fi buni moderatori
ne vor asculta mirele și mireasa
nașul și nașa
nașii nașilor
toți cei două sute de invitați,
nunțile mici nu ne interesează,
vom conduce doar nunțile mari,
vom fi arvuniți cu mult înainte de ziua nunții,
vom fi angajați și în câmpul muncii
la universitate sau la vreun liceu
vom preda scriere creativă,
ne vom plăti încetul cu încetul ipoteca
apoi ne vom muta,
lucrurile vechi le vom lăsa așa cum stau și acum
în colțuri umbroase,
nu le vom clinti
nu ne vom apropia de ele
căci la o simplă atingere se vor lipi de corpul nostru
sufocându-ne în brațele lor de lemn și de hârtie îngălbenită,
vom părăsi rapid locul acesta
vom lua doar strictul necesar
îmbrăcați ușor
fiecare cu o valiză în mână
vom coborî scările,
eu aș ieși doar cu poșeta
aș rupe din mers o creangă înflorită
niciodată nu e târziu să începi o viață nouă
să te muți în casă nouă
să conduci un automobil nou sau o companie nouă,
parcă văd la doar câțiva metri în fața mea
o linie de start
proaspăt desenată
strălucind la soare
dar ochii se deprind cu albul orbitor
și zăresc în depărtare
încă o linie de start
apoi încă o linie de start
și încă una
câte linii, atâtea începuturi
câte nunți, atâtea ipoteci
vineri, sâmbătă și duminică
vom striga la microfon:
casă de piatră
casă de piatră
casă de piatră!
luni, marți și miercuri vom preda scriere creativă
joi vom muta dulapul
ne vom gândi să spargem un perete
dar în aceeași clipă
vom renunța.
Irina Nechit, Masa de sărbătoare, Editura Cartea Românească, 2020, 96 pagini.
Irina Nechit | Credit foto: Nadejda Roșcovanu
__________
Irina NECHIT s-a născut la 1 ianuarie 1962, în satul Antoneşti, judeţul Cahul, Republica Moldova.
După absolvirea Facultății de Jurnalistică a Universităţii de Stat din Chişinău, Irina Nechit debutează cu volumul de poezie Şarpele mă recunoaşte, apărut în anul 1992. Contribuie cu poezie şi articole de opinie la numeroase reviste de cultură: Literatura şi Arta, Contrafort, Sud-Est, Moldova, România literară, Vatra, Poesis, Familia, Arca, Luceafărul ş.a. Publică volumele de versuri: Cartea rece (Ed. Cartier, Chişinău, 1996);Un viitor obosit (Ed. Augusta, Timişoara, 1999); Gheara (Ed. Vinea, Bucureşti, 2003); Un fel de linişte (Ed. Vinea, Bucureşti, 2006); Copilul din maşina galbenă (Ed. Cartier, Chişinău, 2010), Un om de succes şi alte pierderi (Ed. Prut Internațional, 2018) şi este prezentă în antologiile „Cele mai frumoase poeme” (Ed. Tractus Arte, Bucureşti, 2011) şi „Începutul de secol XXI. Literatura din Basarabia” (Ed. Arc şi Ştiinţa, 2017).
Irina Nechit este cunoscută și ca jurnalist, cu numeroase articole despre artă și diverse probleme ale culturii, dar și ca dramaturg și traducător. Este unul dintre puținele nume basarabene care au trecut cu succes granițele R. Moldova, Irina Nechit fiind foarte apreciată în paginile revistelor literare din România și din alte țări.
__________
Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
