Rita Frances Dove s-a născut în 28 august 1952, la Akron (Ohio), ca fiică a lui Ray Dove, unul dintre primii chimişti de origine afro-americană, angajat cercetător la compania Goodyear. Sub îndrumarea mamei sale (Elvira Hord Dove), Rita şi-a dezvoltat pasiunea pentru lecturi cât mai diverse şi a început să scrie piese de teatru şi povestiri. S-a făcut remarcată ca elevă eminentă în liceu, apoi a absolvit summa cum laude Universitatea din Miami în 1973. Un an mai târziu a câştigat o bursă Fullbright acordată de Universitatea din Tübingen (Germania), perioadă în care l-a cunoscut pe viitorul ei soţ, scriitorul de origine germană Fred Viebahn.
În 1977 a devenit master în scriere creativă la Universitatea din Iowa, iar în 1987 şi-a luat doctoratul la Universitatea de Stat din Arizona. În această perioadă, Dove obişnuia să scrie – poezie, eseuri şi lucrări ştiinţifice -, timp de şase până la opt ore, în fiecare zi. În prezent, Rita Dove predă literatura engleză la Universitatea Virginia din Charlottesville.
De-a lungul timpului, a fost recompensată cu importante premii naţionale, iar în 1987 a câştigat Pulitzer-ul pentru romanul în versuri Thomas and Beulah, devenind astfel cea de a doua scriitoare de culoare recompensată cu această distincţie, după Gwendolyn Brooks (1950). A fost numită poetă laureată a SUA, titlu prestigios pe care l-a ocupat între 1993 şi 1995, îndeplinind atribuţii de consultant naţional în domeniul poeziei pe lângă librarul Congresului american. Statul Virginia i-a acordat, de asemenea, titlul de poetă laureată (2004 – 2006).
Ca poetă, Rita Dove a debutat în 1980 cu ciclul The Yellow House on the Corner. Au urmat volumele Museum (1983), Thomas and Beulah (1986), Grace Notes (1989), Mother Love (1995), On the Bus with Rosa Parks (1999), American Smooth (2004), Sonata Mullatica (2009). În 2016 i-a apărut o antologie care reuneşte poeme publicate anterior, între 1974 şi 2004. Anul 2021 va veni cu un nou volum de poezie, la care Rita Dove lucrează de la declanşarea pandemiei.
Poezia ei este apreciată pentru lirismul, forţa expresivă şi unicitatea modului în care elementele biografice, istorice ori mesajele cu caracter socio-politic sunt transfigurate poetic. Rita Dove scrie constant despre alte forme de artă – precum muzica (Sonata Mulattica) sau dansul (American Smooth).
***
Cinci elefanţi
se îndreaptă spre mine.
Când dimineaţa e încă o lacrimă
îngheţată în creier, vin
dinspre est, înşiruindu-se de la trompă la coadă,
balerine greoaie.
Cum să le spun că toată seara
am refuzat orice consolare? Cinci umbrele, cinci
trestii, cinci poduri şi umbrele lor...
Îşi ridică trompele, agăţând cerul -
păstaie despicată de cuarţ şi lămâie -
în care îmi vine să mă prăvălesc. Aş spune
că sunt cinci amintiri, dar
ar fi nedrept.
Mai degrabă pietricele care-şi caută un refugiu în inimă.
Trec pe lângă mine. Mă întorc şi le calc pe urme,
iar timp de ore bune nu întâlnim pe nimeni altcineva.
(din ciclul The Yellow House on the Corner)
Ars poetica
Treizeci de mile până la singurul restaurant decent
nu însemnau nimic, o simplă clipire
în privirea lungă şi anostă a statului Wyoming.
La mijloc de drum, necunoscutul
dar teribil de importantul eseist a strigat Opriţi-vă!
Vreau să intru în asta; a înaintat
în câmpie cincizeci de iarzi
şi, înainte ca cerul să-l înghită cu totul, s-a întors
în fugă
ţipând Dumnezeule, nu e nimic acolo!
Cândva am cunoscut un romancier australian
care mi-a spus că nu învăţase să gătească
pentru că asta îi răpea din energia creativă.
Cel mai mult îşi dorea
să fie mut; stivuia teancuri de pagini;
în fiecare zi intra în ele cu un topor.
Ce îmi doresc eu este ca acest poem să fie mic,
un orăşel-fantomă
pe harta mai mare a dorinţelor.
Iar tu să mă poţi dibui ca un şoim;
să faci un „x” cu creionul pe locul unde mă aflu.
(din ciclul Grace Notes)
Reconstituirea
„Sunt o simplă fetiţă cu care oamenii s-au purtat urât într-un autobuz… Puteam fi oricine”
— Mary Ware, născută Smith
Nu ne sunt de folos adolescenţii, în special
negrişorii sărăntoci,
indiferent cât se spetesc părinţii lor
să le asigure traiul. Nu ne trebuie
cineva care nu ştie
când să-şi muşte limba.
Trebuie să fie femeie,
cineva cu reputaţie bună –
preferabil timidă, preferabil măritată.
Şi trebuie să ştie
când a sosit timpul.
Să rămână politicoasă, chiar şi atunci când o doare umărul,
acelaşi de care a înşfăcat-o şoferul de autobuz
cu doisprezece ani în urmă.
Apoi nu trebuie decât să
şadă liniştită, până
la momentul potrivit – şi-abia atunci
poate deschide gura să întrebe
De ce ne tot împingi de colo colo?
iar el să-i răspundă: Nu ştiu, dar
legea-i lege iar tu
eşti arestată.
Trebuie să stea pe loc, fără să zâmbească
în timp ce ei intră să o salte;
trebuie să ştie apoi pe cine să sune
care la rândul său ştie pe cine să sune
ca să o scoată pe cauţiune… abia după aceea
are voie să se ridice în picioare şi să expire,
poate să iasă din celulă
să coboare treptele de la intrare
în lumina blitzurilor şi
în braţele albe ale angajatorului ei –
să se ducă acasă
şi să se aşeze pe locul
pregătit de noi.
(din ciclul On the Bus with Rosa Parks[i])
[i] Rosa Louise Parks (n. 4 februarie 1913, Tuskegee, Alabama; d. 24 octombrie 2005, Detroit, Michigan) a fost o afroamericană militantă pentru drepturile omului. La data de 1 decembrie 1955 a fost arestată în Montgomery (Alabama) deoarece a refuzat să cedeze locul în autobuz unui călător alb.
Meditaţie la cincizeci de iarzi -
Ţintă în mişcare
Piedica de siguranţă, mai întâi.
Nu aţinti niciodată arma, nu ţine degetul
pe trăgaci. Presupune că ai butoiaşul încărcat,
chiar şi atunci când nu este, mai ales atunci când
ştii că nu este.
Glock-urile sunt uşoare, dar sensibile;
Keltec-urile trag la distanţă cu un zvâcnet.
Carabinele au forţă de penetrare, adică:
dacă proiectilul nu-şi atinge ţinta,
va străbate o distanţă
până când se opreşte; cu siguranţă
îţi va străpunge panoul de partiţie din gips-carton.
Îl poţi răni pe spărgător şi îţi poţi ucide
copilul
care doarme în camera alăturată,
cu un singur glonte.
În aer liber.
Frica, bineînţeles. Apoi plăcerea subită
dată de greutatea obiectului – ca şi cum mâna
ţi-a tânjit dintotdeauna după această împreunare
ritualică, după această solemnitate, iar acum şi-a găsit
tihna firească.
Nu apăsa pe trăgaci, strânge-l –
strânge-l între două bătăi de inimă.
Scrutează împrejurimile. Nu-ţi
ţine răsuflarea. Nu te opri din
nimic, doar nu mai respira.
Evaluează locul din priviri. Ascultă.
Acum, strânge - uşor.
Politica genurilor.
Băieţilor le place tărăboiul: focul rapid,
ca un bubuit prelungit, al unui Mossberg
argintat cu bot scurt
sau al celor două Colt-uri, scoase simultan
de la şolduri.
Rambo sau cowboy, va fi distracţie şi prăpăd.
Fetele sunt mai puţine, mai elegante.
Preferă precizia:
conservele dănţuie în copaci,
iar centrul ţintei este perforat perfect
de la cincizeci de
iarzi.
(Întrebare: dacă ai fi urmărit,
cum ai prefera să cazi la pământ –
ciuruit de-un nor de gloanţe
sau smuls cu un buric de deget incandescent?)
Glontele.
întuneric întuneric nici pic de vânt nici cer
nu sunt purtat de aer mă
susţin singur pot despica văzduhul niciun vânt
nu mă poate opri dă-mi drumul mă
duc acum văd da
o deschidere o lumină mă îndrept
direct este verbul meu direct
mi-e drumul gloriei da acum pot simţi
lumina sunt o flacără viteză o
ce trup frumos vin sunt al tău
înainte să-ţi dai seama
am ajuns acasă
(din ciclul American Smooth)
Eroi
O floare într-un câmp de buruieni:
să-i spunem mac. Îl culegi.
Pentru că începe să se ofilească
dai fuga la cea mai apropiată casă
ca să ceri un borcan cu apă.
Femeia de pe verandă începe
să ţipe: ai smuls ultimul mac
din grădina ei mizerabilă, cel
care îi dă putere să se trezească
în fiecare dimineaţă! E prea târziu să ceri scuze
deşi faci toate gesturile necesare,
oferindu-i
mărgele de sticlă şi un loc suculent în istoria scrisă
pe care nu o va mai apuca s-o citească, oricum.
Aşa că o loveşti, ea se izbeşte
cu capul de un bolovan alb,
şi nu mai e nimic de făcut
decât să spargi pietroiul să îl faci pietriş
ca să propteşti floarea în borcanul furat
ce trebuie să-l iei cu tine,
pentru că acum eşti un fugar
şi nu poţi lăsa în urmă indicii.
Povestea începe deja să ia amploare,
sătenii prind să se agite, iar inima
îţi bate nebuneşte în gât. De ce
ai cules floarea aia idioată?
Pentru că era ultima
şi ştiai
că avea să moară.
(din ciclul Mother Love)
Rita Dove | Credit foto: Sanjay Suchak, University Communications
__________
Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
