O voce personală şi discretă între optzecişti, Ioana Geacăr scrie o poezie „întemeiată pe lectura lumii şi intuirea idealităţii ei” (Eugen Negrici), „sensibilă fără sentimentalisme şi inteligentă fără ostentaţie” (Tudor Cristea). Scrisă cu economie verbală „eliptică până la a fi ininteligibilă uneori” (Cezar Ivănescu), lirica Ioanei Geacăr refuză încadrările stilistice şi îşi înnoieşte discursul poetic cu fiecare nouă carte publicată.
Apariţia antologiei sfumato (Edit. Casa de Pariuri Literare, 2020) mi-a prilejuit un dialog cu autoare -„la distanţă”, dar consistent, revelator, ataşant -, în marginea ciclului inedit iarna umbrele copacilor sunt verzi, cuprins în acest volum.
***
Dana Pătrănoiu: Cum au apărut şi cât timp aţi lucrat la poemele din ciclul „iarna umbrele copacilor sunt verzi”, inclus în antologia sfumato?
Ioana Geacăr: Acum vreo 2 ani, am făcut o poză în Parcul Tineretului din București, iarna, fără zăpadă. Am postat fotografia pe Facebook chiar cu acest titlu, iarna umbrele copacilor sunt verzi, și a atras multe like-uri. Nu era o fotografie de album, titlul a atras atenția și mi-am propus să-l păstrez pentru volumul de poeme la care începusem să lucrez. Am și publicat grupaje din el în câteva reviste literare: „Poesis Internațional”, „Tribuna”, „Literomania”. Sper să-l finalizez și să-l public anul acesta.
D.P.: Eugen Negrici afirma despre poezia dumneavoastră că este preocupată mai puţin de facerea ei. Păstrând referinţa metatextuală, pornesc de la versul „eu scriu poezia din timpul meu fără glorie” şi vă invit să glosaţi puţin pe această idee – schiţând o posibilă ars poetica. Ce înseamnă poezia pentru dumneavoastră (o poezie care reflectă timpurile pe care le trăim)?
Ioana Geacăr: Domnul Eugen Negrici se referea la metatextuare, că nu este atât de insistentă în poezia mea cum este la poeții optzeciști, dinspre care vin. În schimb, am fost atrasă dintotdeauna de partea experimentală a scrisului. Am avut norocul să cunosc, în anii formării mele, scriitori experimentali. Pe la începutul anilor ‘80, un prieten comun mi-a făcut cunoștință cu Gheorghe Iova, dar înainte de asta, cu textuarea lui, mi se părea fascinant cum lăsa textul să exploreze liber, sau să explodeze în toate direcțiile, apoi l-am cunoscut pe Alexandru Mușina, într-un cenaclu din Moreni, adus de președintele cenaclului, cu care era prieten, scriitorul Andrei Grigor. Alexandru Mușina ne-a ținut o prelegere împotriva poeziei, am fost avertizați de Andrei Grigor că o să ne demonteze tot ce știm despre poezie și, probabil, o să ne și lăsăm de scris, dar mi s-a părut incitant tot ce-a zis atunci, efectul, bine regizat în discurs, a fost invers. Apoi am citit toate volumele prozatorilor optzeciști, am scris mai târziu despre opera lui Mircea Nedelciu un eseu critic care m-a și ajutat în scrisul meu. Am avut privilegiul să-i fac o vizită prin ‘81, ’82 - mi-a plăcut că avea o mansardă, deasupra spațiului familial, un alt spațiu, doar al lui, pentru scris. Mulți dintre noi nu aveam o cameră numai a noastră. Mi-am petrecut mult timp prin cenacluri, mi-ar fi plăcut să trăiesc pe vremea Sburătorului lui Lovinescu, să fiu contemporană cu Hortensia Papadat Bengescu și cu Camil Petrescu.
Pot să descopăr repede ars poetica altora, e mai dificilă cartografierea dinlăuntrul propriului scris. În antichitate, poetul era vocea prin care se manifestau zeii. Acum poetul este vocea prin care se manifestă celălalt, durerea sau bucuria, legăturile lui cu zeul sunt rare, este un captator de emoție, martorul, un vas care ia forma trăirilor celorlalți.
Cred, ca mulți alții, că scriitorul trebuie să fie o conștiință a vremii sale, sau măcar să fie cât mai mult prezent în acest timp, conectat intelectual si emoțional, fie că scrie despre lucruri mari sau mărunte.
D.P.: În câteva dintre poemele inedite vorbiţi despre viaţa care s-a mutat pe internet, în special pe Facebook – acest Big Brother care „ştie unde suntem”, „el e tata el e mama”. Consideraţi că ne petrecem viaţa prea cu ochii în jos - nu în umilinţă, ci în telefoane, tablete, acaparaţi aşadar prea mult de tehnologie -, pentru a mai putea simţi, trăi cu adevărat, sub un cer fără drone?
Ioana Geacăr: E o altă realitate a vremurilor noastre, o altă fațetă, realitatea virtuală. Știu că există tendința critică la adresa ei. Poate stăm prea mult pe internet, poate exagerăm, dar nu putem sta departe în afara acestei lumi, mai ales acum, când pandemia ne-a făcut să alegem preponderent această formă de socializare, de desfășurare și promovare a artei.
D.P.: Foarte atentă la lumea înconjurătoare, empatică faţă de lucruri, oameni şi întâmplări pe lângă care mulţi dintre noi trecem cu neatenţie sau nepăsare, poezia dumneavoastră captează crâmpeie de viaţă obişnuită într-un discurs poetic aş spune recuperator, lipsit de egocentrism şi emfază („cuvintele mari nu vin la mine nu-i nimic lăsaţi-mi cuvintele mici”). Care sunt lucrurile mici, gesturile mărunte, întâmplările de zi cu zi care vă captează interesul, vă inspiră sau care reuşesc să producă un vibrato poetic?
Ioana Geacăr: În realitate nu suntem atenți, prezenți cu adevărat în realul clipei, suntem ancorați în trecut sau în viitor, într-o amintire care nu ne dă pace, sau o chestie pe care urmează să o facem și ne absoarbe. Poezia vine când ești conștient într-adevăr de ceea ce vezi, acel simplu, mărunt fapt care se află în fața ta devine poezie.
La cursul meu de scriere creativă de la Palatul Copiilor din Târgoviște făceam această terapie a prezenței. „Sunt în locul x, ce văd”? Dacă nu: „ce amintire acoperă ce văd”? Sau „ce vis”?
D.P.: Poezia dumneavoastră a fost clasificată formal, în termeni literari, ca un monolog interior ce redă un flux de conştiinţă (stream of consciousness, în engl.). Lasă portiţe de interpretare şi finaluri deschise, „nu semnalizează unde e ieşirea, nu vine cu concluzii categorice” (Ciprian Măceşaru). O întrebare care poate părea invazivă: cum ia naştere ideea unui poem şi, mai apoi, cum vă construiţi mesajul, întregul poetic?
Ioana Geacăr: Nu există o schemă poematică, evit schematismul. Sunt puține poeme scrise cap coadă din inspirație, sunt multe notații pe care lucrez când găsesc starea de concentrare, multe pe diferite tehnici, dar toate pleacă din realitatea trăită. Îmi place să experimentez, dar mă bucur și când am inspirație. Notez și, într-un timp al concentrării, lucrez pe aceste nuclee. De acord cu Haruki Murakami că de la o vârstă te concentrezi mai greu și creația obosește. Cred că la mine a fost permanentă această suferință a scrisului, chiar și în tinerețe, după scris am simțit întotdeauna o sfârșeală, aruncată de undeva de foarte sus, o cădere în lumea lucrurilor foarte greu de îndurat.
Inspirația înseamnă și un declic pe o imagine din memorie care ne-a impresionat și caută loc în poem, cam așa funcționează și o imagine înghețată de aparatul foto după care lucrez, poate un pic forțat, poate lumina nu mai e divină, dar are o anumită intensitate. Poți scrie, privind o imagine, un poem ce nu are aparent nicio legătură cu ea, doar a mișcat ceva în tine, sau poți face poveste dintr-o fotografie, o copie în cuvinte.
Grafia poemului e importantă pentru mine, sunt zone cu rupturi, dar și monologul bloc fără punctuație și majuscule pentru tensionare, dar și pentru libertatea respirației lectorului, a alegerii enunțului personal. Grafia care poate să dea tensiune sau lentoare.
D.P.: Dacă putem presupune cine este naratoarea, cea care povesteşte în „iarna umbrele copacilor sunt verzi”, v-aş întreba – folosindu-mă tot de un vers de-al dumneavoastră – cine tace şi cine aude în poezia dvs.?
Ioana Geacăr: Naratoarea scrie despre trăirile sale, dar își asumă și pe ale celorlalte ființe apropiate sau doar confidente, la persoana I. Mi-a plăcut poziția aceea de ascultător, în filme, a prozatorului care foloseste apoi poveștile altora. Dacă aș fi prozatoare aș folosi tactica, altfel sunt o bună confidentă, ascult cu atenție și uit multe. Doar ceea ce mă emoționează rămâne undeva, în subconștient și încolțește.
D.P.: Postaţi pe Facebook peisaje solitare, mult cer (cu soare ori lună) străbătut de o pasăre în zbor sau pe care se profilează un copac singuratic. Surprindeţi o frumuseţe romantică a naturii. Şi evocaţi solitudinea, însingurarea. Credeţi că vorbele de duh ale poeţilor se pot naşte (doar) în singurătate?
Ioana Geacăr: Peisajele de care amintiți sunt din pandemie. N-am mai ieșit din Târgoviște de un an. Și prin oraș mă deplasez mai greu, evit mijloacele de transport în comun, nu am autoturism personal, starea de sănătate nu-mi permite să merg mult pe jos. Singurul spaţiu liber e cerul, pe care-l văd din fereastră, destul de limitat de blocuri. (Bine că n-au decât 4 etaje).
Poezia se naște oriunde te-ai afla. Am fost soție și mamă, am avut și serviciu de 8 ore cu naveta de vreo 4 ore zilnic, plus menaj, am scris în bucătărie, la cratiță, sau legănând copiii. Dacă ziua mi se încheia la ora 12 sau 1, 2, tot trebuia să mai stau câteva momente trează, cu mine, să citesc puțin, sau să notez ceva, sau doar să meditez, teama aceea că nu mă mai simt și ziua a trecut și că nu vreau să treacă s-a dus.
Am o carte de muncă lungă ca un roman, înainte de a fi profesoară de limba și literatura română am lucrat într-o fabrică de armament ca prelucrător prin așchiere, desenator tehnic, controlor tehnic de calitate, dar am fost și croitoreasă într-o fabrică de confecții. Aveam halate cu buzunare mari în care intrau și carnete si pixuri. Am fost adepta lucrului bine făcut, deci am fost și o muncitoare bună (și o săpătoare bună, în mica gospodărie a părinților mei. :) Scriam pe un carnețel, pe vremuri, pe care-l țineam în geantă, dar și pe vreun bilet de autobuz dacă el lipsea, sau cu rujul, dacă pixul lipsea. Acum scriu mai repede pe telefon, din păcate îl țin aproape, știu că ar trebui scos din cameră, îmi notez ideile mai repede, înainte de culcare, care dispar din amintire foarte ușor până a doua zi. Am scris și mai scriu uneori în carnet, pe întuneric, cu scris mai mare să înțeleg a doua zi dimineața ceva, în caz că literele s-au încăierat, asta e cea mai grozavă experiență, cu senzația de corp străin.
D.P.: Şi pentru că vorbim despre însingurare - cum resimţiţi, cât de benefică (personal şi creator) vă este izolarea forţată de pandemie? V-aş mai întreba dacă această perioadă, cu toate provocările ei, vă stimulează nevoia unei schimbări de paradigmă poetică – (noi realităţi care îşi cer dreptul la poezie, o nouă estetică sau reinventare formală etc.)
Ioana Geacăr: Cât ne-a fost interzis să ne întâlnim, am vorbit doar la telefon, ne-am atins doar cu privirile pe mess. Pentru că locuim în același oraș, acum mă întâlnesc mai des cu fiica mea și nepoțelul, dar cu el mă joc în fiecare dimineață vreo oră „fețișoare”, efecte pe messenger. Cu fiul meu mă văd mai rar, evităm transportul în comun, deși înainte de pandemie îl credeam cel mai bun pentru protejarea mediului. De un an nu am ieșit din Târgoviște și mi-au lipsit călătoriile.
Pandemia înseamnă însingurare și protecție, distanțare. Sper ca vaccinul să ne redea libertatea de mișcare. Locuiesc într-un oraș medieval, totuși, îmi spun ca să-mi ridic moralul. Dar locuiesc dincolo de porțile vechi, ale Bucureștiului, ca barbarii.:) Totuși, în izolare, am mai mult timp pentru lectură, meditație, iar creația are de câștigat. Trăim într-o realitate fantastică, în plin SF, greu de suportat. Pentru cei singuri, cealaltă singurătate mondială impusă este ca o piatră tombală, o nefericire mondială cu efect devastator pe termen lung. Oamenii, obiceiurile și emoțiile lor se schimbă, contextele lumii la fel, arta va suferi și ea schimbări.
De la un volum la altul am încercat o altă paradigmă poetică, până acum cred că am reușit.
__________
înainte de ‘89
alcoolicii şi nebunii aveau privilegiul să spună adevărul şi să fie lăsaţi
în pace
televizorul sporovăie semn că în afara mea mai sunt oameni
habar n-avem cât ni s-au stricat vieţile
am acceptat ceva deşi nu voiam am înghiţit era gratis
autobuzul mă aşteaptă deşi nu i-am făcut semn
apasă aici. deschide
pe cerul panoramic al plajei trec elicoptere cu zmeu publicitar
într-o unitate de priviri
avioane de război şuieră şi mă simt ca jucând în film 3d
bunicul meu a luptat pe front la oituz mărăşeşti am mari legături cu
istoria adiacente
i-am dat decoraţiile cu mândrie muzeului şcolii generale pentru doi de
zece la istorie
bunicul meu nu mai ştia să povestească în ultimii lui ani şi primii ai mei
şi nici să meargă
stătea la un capăt al prispei într-un scaun de invalid şi înălţa mâinile să
mă prindă de câte ori treceam pe acolo
bunicul nu mai ştia să povestească dar tata ştia poezii patriotice din
abecedarul de demult recita cu mare pasiune pentru că el nu făcuse
nici măcar armata pentru un handicap dar ce voiam să spun
chiar eu nu pot să scriu o poezie patriotică eu scriu poezia din timpul
meu fără glorie nu pot să dau ochii peste cap şi să zic oh dacă goga ar fi
cântat unirea am fi fost mai patrioţi mai întregi mai uniţi?
azi lumea nu vrea decât laicuri
(din ciclul iarna umbrele copacilor sunt verzi, antologia sfumato, Editura Casa de Pariuri Literare, 2020)
Ioana Geacăr | Credit foto: Andrei-Cristian Geacăr
__________
Ioana GEACĂR (n. 1959) a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii București. Autoare a volumelor de poezie: Scrisoare pentru cei dragi (1988), Lumină de sare (1997), Contre-jour (2000), Aparte (2006), recviem pentru nuca verde (2015), uite ce e (2017) și a antologiei sfumato (2020).
__________
Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
