Ramona Boldizsar s-a născut în 1993 în Vrancea și a absolvit Facultatea de Filosofie din București. Frecventează atelierele de scriere creativă ale Revistei de Povestiri. A publicat în Revista de Povestiri, în revista Confesiuni, pe platformele online Litero-mania, Poetic Stand și Noise Poetry. A colaborat la volumul Idei Filosofice și Artă Contemporană. Traduceri și comentarii.
Volumul său de debut - nimic nu e în neregulă cu mine -, scris în 2020 și publicat la începutul acestui an la Editura Casa de Pariuri Literare, mi-a prilejuit o discuție cu tânăra autoare, care consideră că „poezia este unicul mecanism de expresie artistică” prin care poate transmite ceea ce își dorește.
***
Dana Pătrănoiu: Într-unul dintre poemele tale spui „vreau să știi că / am ajuns să scriu poezie din necesitate”. În altul te întrebi retoric „îmi permit să nu mai scriu niciodată? / să rămân fără singura punte între / mine și mine / între mine și semnificație / între mine și tot ce-am înțeles vreodată/.../”. Actul scrierii este instrument de introspecție și (auto)cunoaștere, de ordonare a lumii, cu o finalitate ce include catharsisul (sau psihoterapia). Ce altceva este pentru tine poezia - ca întemeietoare de „frumos”, formulă de expresie artistică, construct estetic? Și cât mizezi pe poezie atunci când vrei să (te) comunici?
Ramona Boldizsar: Evit să vorbesc despre categorii estetice și să încadrez. Mă situez pe o poziție post încadrări și cred că poezia nu trebuie neapărat să fie frumoasă. Poezia este o unealtă fantastică, e expresivitate, capacitatea transformării ideilor în imagini; nu mă feresc să spun că pentru mine poezia ideală este manifest.
Am avut mereu dorința de a mă exprima prin scris. Scriu de când mă știu. Dintr-o timiditate excesivă și teamă de a nu abandona demersul în fața criticilor, m-am ferit s-o mărturisesc celorlalți. Iar poezie am (re)început să scriu pe un fond anxios. Pandemia, izolarea, m-au încărcat foarte puternic (un amestec de frustrare, oboseală, neputință) și singura modalitate de expresie la îndemână a fost poezia.
Îi dau dreptate lui Rilke când spune că pentru a scrie un singur poem ai nevoie de multe amintiri adunate care să fie contopite cu tine. Cred că până acum nu am avut maturitatea emoțională și nici limbajul necesar pentru a scrie poezie asumat. Mie, filosofia și literatura mi-au oferit acest limbaj, iar memoria (recurentă) m-a ajutat să formulez lucruri înrădăcinate în mine. Lucruri despre care am vrut să vorbesc mereu. În acest moment, poezia este singura care mă ajută să mă exprim plenar. Este unicul mecanism de expresie artistică prin care pot să transmit ceea ce îmi doresc.
Olga Ștefan scrie pe coperta 4: „o voce anxiolitică te însoțește...” M-aș bucura să fie așa. Pe mine poezia m-a ținut de mână când aveam cea mai mare nevoie, ca un prieten vechi care știe cum să te ia. Am ajuns pe o punte fantastică a expresivității, nu-ți pot spune câte mi-a oferit poezia în direcția asta. De aceea, dacă dă o mână de ajutor și altora, voi fi fericită pentru că toți banii i-am pariat pe poezie. În rest, am buzunarele goale.
D.P.: „Nimic nu e în neregulă cu mine”, poemul care dă și titlul volumului, este un manifest, cu o retorică transparent acuzatoare împotriva prejudecăților și, implicit, a discriminării de gen - „am crescut cu toții cu edicte tacite implicite de gen / femeile nu se masturbează / bărbații nu plâng / femeile sunt isterice / bărbații nu bârfesc/.../”. Cât de tranzitiv-feministă îți propui să fii în poezia ta?
Ramona Boldizsar: Am fost mereu feministă. A trebuit s-o aud pe Chimamanda Ngozi Adichie vorbind despre asta ca să înțeleg acest lucru. Și cred că există multe prejudecăți & shaming împotriva persoanelor care asumă această poziție. Am copilărit într-o zonă în care femeile aveau roluri bine definite, în care le erau interzise anumite lucruri sau comportamente doar pentru că erau femei. Și-mi pare rău să zic că multe nu s-au schimbat. Multe femei nu resimt nedreptatea pentru că au acceptat inegalitatea ca fiind o stare de facto. Eu am resimțit nedreptățile și inegalitățile de gen într-un mod tranșant. Încă sunt furioasă și nu știu când o să-mi treacă.
Îmi doresc să fiu feministă și politică în poezia mea și acum, și în viitor. Cred că discuția despre este esențială. Repet ce spune Chimamanda: trebuie să vorbim despre feminism până devine o noțiune redundantă. Avem nevoie de feminism! Nu voi mai scrie despre când noțiunea n-o să mai aibă sens. Cât încă văd fete care au nevoie de feminism, n-o să mă opresc din a vorbi despre asta.
D.P.: Vorbești despre tristețe, durere, singurătate (în doi) sau (pseudo)fericire domestică etc., implici în poemele tale sentimente și trăiri care conturează un eu liric emoțional, uman (și, deci, vulnerabil). Din poezia ta nu lipsesc însă referințele la tehnologia care ne-a invadat, ne-a luat în stăpânire și pare să ne fi propulsat în afara umanismului - „trăim în epoca afecțiunii digitale / ne conduc mai întâi reacțiile - emoticoane” spui în „mercenari digitali”. În ce măsură te revendici de la postumanism? Și ce șanse îi dai acestui curent literar după anul (distopic) 2020?
Ramona Boldizsar: Am tendința să fiu destul de postumanistă. Un proiect viitor la care visez este o poezie distopică/science-fiction (poemul androizi sentimentali se apropie de ce îmi doresc să fac). E o dimensiune care mă fascinează, cum o fac și identitatea virtuală și discuțiile despre sine ca entitate ficțională (Daniel Dennet vorbește despre asta). Mă revendic cel puțin parțial de la postumanism și ador îmbinările dintre uman și postuman, dintre postularea unui eu liric vulnerabil și unul rece, virtual, cyber, mecanic, în funcție de context & referință. Aceste lucruri plutesc frecvent în imaginația mea și sper să am cândva limbajul să le exprim mai articulat.
Cât despre șansele pe care le ofer acestui curent, nu știu. Deja există direcții care sugerează apusul lui. Pe mine mă pasionează ca expresie artistică și aș vrea să mai reziste. Anul acesta am observat cu toții importanța tehnologiei. Este minunat cât de repede au reușit să facă un vaccin, și la fel de minunat este că am reușit să fim conectați virtual în toată această perioadă. Există deja discuții despre dihotomia viață virtuală-viață reală. Unde se asumă că viața fizică, face-to-face, e viața reală, iar cealaltă nu. Pe când eu mă situez în tabăra celor care pledează și pentru viața virtuală ca realitate. Anul acesta ne-a demonstrat că suntem doar oameni și că avem nevoie unii de alți. Sigur că ce spune Aristotel despre omul ca animal social e mai complicat și vorbește mai degrabă despre activitatea & implicarea în cetate, dar totuși mie-mi place ideea asta care presupune că omul e animal social = oamenii au pur și simplu nevoie de ceilalți. Virtual am reușit încă să fim sociali și să ne implicăm, însă avem nevoie și de atingere, de apropiere, de îmbrățișări și adunări fizice. Asta nu s-a schimbat și asta demonstrează umanitatea noastră și faptul că nu suntem pregătiți să evoluăm din acest cadru de referință, dacă o vom face vreodată. Dar luând toate lucrurile în considerare, e posibil să fim pregătiți și pentru o nouă înțelegere în privința identității virtuale și fizice.
D.P.: Și pentru că tot am adus în discuție postumanismul și distopia (trăită, nu închipuită), te-aș invita să vorbești puțin despre „tulburări spațio temporale” - unde imaginezi o realitate paralelă sau un viitor posibil. Cum ai scris poemul în care cei veniți la cantina săracilor „nu-și ascund meseriile (angajați în sistemul folosirii oamenilor / drept perne / amortizoare ale disconfortului social” și „în care am învățat să înotăm sub pământ”?
Ramona Boldizsar: Poemul s-a născut din câteva direcții: nevoia de a vizualiza o lume posibilă, calitatea absolut sufocantă a birocrației românești, nesiguranța pe piața muncii în perioada pandemică și rolul atât de complicat al mamelor (mamele noastre învață să meargă pe bicicletă). E un poem manifest, puțin agasat de această realitate și vizualizează posibilitatea evadării într-o altă lume. E un fel de loop în care cazi. Crezi că evadezi, dar realitatea ta fizică & virtuală e tot acolo.
D.P.: Textele tale fac trimiteri - fulgurante sau consistente - la autori români și străini (Radu Vancu, Philip Roth etc.). „în șah (senti)mental”, poemul care deschide volumul, amintești despre o tristețe imensă, adăugând „las următorul vers să o disimuleze, să mă suprindă / o înțelepciune furată de la Jericho Brown”. Te-aș întreba cum l-ai descoperit pe Jericho Brown (câștigător al Premiului Pulitzer în 2020, autor netradus în România) și ce înseamnă poezia lui pentru tine?
Ramona Boldizsar: Pe Jericho Brown l-am descoperit prin poemul Another Elegy, un poem dintr-un volum anterior celui pentru care a luat Pulitzer. L-am ascultat apoi în mai multe interviuri și am citit The Tradition, un volum incisiv, dur, foarte grafic. Vorbește mult despre nedreptate, inegalitate, rasism. Cunoscând mai îndeaproape munca lui ca poet, am început să învăț de la el. Puțin prin stil, foarte mult prin ceea ce spune despre faptul că atunci când scrie un poem nu știe întotdeauna unde o să ajungă. Acest lucru îl resimt și eu, chiar dacă adesea știu că vreau să scriu despre ceva anume. Uneori cuvintele/imaginile le descopăr scriind. Știu cum să finalizez un poem, dar chiar și așa nu vizualizez totul dinainte. Jericho Brown este unul dintre poeții care au inspirat această carte. Datorită lui am început s-o citesc și pe Lucille Clifton, o poetă minunată și pe care o citesc cu dragoste, cu grijă și uneori cu inima frântă.
D.P.: Și pentru că tot vorbim despre alți scriitori - cu care dintre poeții/poetele din generația ta sau imediat antecesoare ți se pare că rezonezi poetic mai bine, de care te simți mai apropiată prin ceea ce scrii?
Ramona Boldizsar: Evit să vorbesc despre categorii estetice și să încadrez. Mă situez pe o poziție post încadrări și cred că poezia nu trebuie neapărat să fie frumoasă. Poezia este o unealtă fantastică, e expresivitate, capacitatea transformării ideilor în imagini; nu mă feresc să spun că pentru mine poezia ideală este manifest. Am ocazia să numesc câteva poete pe care le iubesc: Olga Ștefan, Anastasia Gavrilovici, Lena Chilari, Ioana Vintilă, Diana Geacăr, Rodica Draghincescu, Livia Ștefan, Ligia Keșișian, Monica Stoica, Teodora Coman, Gabi Eftimie. Și mai sunt. Stilistic vorbind, m-am regăsit în unele poeme ale Ioanei Geacăr. Ruxandra Novac e o inspirație, chiar dacă nu cred că voi scrie ca ea. Ți-aș mai spune și că l-am ascultat recent pe Bogdan Coșa la Reduta Poetică Brașov și citirea lui de acolo m-a impresionat profund.
Din poezia străină mă inspiră tare: Natalie Diaz, Ocean Vuong, Jericho Brown, Ada Limon, Hala Alyan, Warsan Shire. Mă identific cel mai bine cu o poezie manifest, politică, feministă. Chiar acum o citesc pe Tracy K. Smith și-mi place mult. Eu citesc și ceea ce numim poezie confesivă, și-mi place mai ales dacă e transpusă politic sau într-o direcție a formulării unui lucru care ne poate afecta și colectiv. Iubesc poezia în formele ei variate, ador caracterul ei multi, putința ei de a se manifesta oricum, oricând, oriunde. Ador să descopăr limbajul altor poeți chiar și când vorbesc despre lucruri care nu mă interesează neapărat.
D.P.: Cum este cititorul tău ideal?
Ramona Boldizsar: Evit să vorbesc despre categorii estetice și să încadrez. Mă situez pe o poziție post încadrări și cred că poezia nu trebuie neapărat să fie frumoasă. Poezia este o unealtă fantastică, e expresivitate, capacitatea transformării ideilor în imagini; nu mă feresc să spun că pentru mine poezia ideală este manifest. Cititorii mei ideali sunt acești oameni care mi-au scris deja și mi-au spus că s-au regăsit în poezia mea, că i-a ajutat să iasă din anumite stări negative, că i-a ținut de mână, că le-a vorbit foarte personal; mi-au spus că deși nu au recunoscut toate referințele, acest lucru nu i-a stingherit nicicum. Mi-au scris despre cât de bine i-a găsit poezia mea și m-am bucurat că, deși aceste poeme nu vin dintr-o direcție neapărat veselă & optimistă, totuși au avut un efect bun asupra lor. Ei sunt cititorii perfecți.
D.P.: Și o ultimă întrebare. Cum îți anticipezi evoluția poeziei după acest debut?
Ramona Boldizsar: Evit să vorbesc despre categorii estetice și să încadrez. Mă situez pe o poziție post încadrări și cred că poezia nu trebuie neapărat să fie frumoasă. Poezia este o unealtă fantastică, e expresivitate, capacitatea transformării ideilor în imagini; nu mă feresc să spun că pentru mine poezia ideală este manifest. Nu aș anticipa. Îmi ofer timp. Vreau să descopăr mai multe înainte de a scrie un nou volum și să-mi ofer accesibilitatea unui nou limbaj. Limbajul este crucial pentru un poet. Pentru mine este esențial să citesc lucruri cât mai variate, să văd și să observ lucruri cât mai diferite. Asta îmi conferă spațiul necesar pentru explorare. Și dacă în proză nu țin să fiu politică sau mi-e greu s-o fac (altfel decât all writing is political în virtutea faptului că ai libertatea să scrii), atunci în poezie lucrurile care se întâmplă în jurul meu și în lume mă influențează. Vreau să găsesc limbajul potrivit pentru a vorbi despre nedreptate și furie, fără a mă lamenta. Vreau să scriu mai mult despre feminism și sexualitate, să scriu despre faptul de a fi mamă; despre evoluție, tehnologie, virtualitate, despre afectivitate. Sunt multe lucruri pe care vreau să le explorez și sper să ajung să vorbesc pertinent despre ele.
__________
3310
aveai treisprezece ani
vârsta descoperirilor, fugitului de acasă, salopeta scurtă în carouri
care nu-ți mai vine bine
dar o porți oricum
părul lung până la umeri, selfie-urile în oglindă
primul telefon, un alcatel cu taste minuscule
pe care prietena ta se joacă tetris
l-ai păstrat într-o cutie cu o cartelă veche
mesajele neșterse, puține, scurte, istoricul plin de beepuri de la
numere nesalvate
în fine -
vârsta la care întâlnești noi niveluri de rică, te ascunzi în fața
monitorului-cutie și tastezi
scrii fanfiction, te confesezi pe yahoo messenger, primești poze și
buzzuri de la toți, mai puțin de la cine ai vrea
asculți tokzo hotel, simple plan, linkin park, but in the end it
doesn't even matter
nimeni nu te înțelege, dar nici tu pe ei
experimentezi pentru prima oară dualitatea senzorială
pe o parte, știi că vei ajunge departe, te crezi indestructibilă ca un
nokia 3310
pe de altă parte, s-ar putea să pici examenul la mate
fast forward șapte ani mai târziu
într-un anticariat de la universitate
dorești un maiakovski după o ediție uriașă din desculț și speri să
nu-l găsească nimeni
până mâine
mercenari digitali
trăim în epoca afecțiunii digitale
ne conduc mai întâi reacțiile-emoticoane. râdem în hohote
ne distrăm sistematic indiferent dacă zâmbetul ajunge mai
departe de creier avem
mușchii feței atrofiați
în spatele ecranului suntem noi și dincolo de el
toată narațiunea despre sine. portofoliul existenței noastre e
filtrat într-un browser curățat periodic&responsabil
posibilitățile sunt infinite
ne simțim
mercenari digitali de
emoticoane și
din când în când
devenim
nemuritori
(Ramona Boldizsar, nimic nu e în neregulă cu mine, Editura Casa de Pariuri Literare, 2020, 70 pagini)
Ramona Boldizsar | Credit foto: Alberto Groșescu
__________
Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
