 |
Descifrarea creației literare a Norei Iuga este o imensă provocare (când și dacă nu cumva este chiar o impietate). Scrierile sale refuză încadrări, delimitări, spulberă granițe între genuri literare, contopesc biografismul cu fantasticul, realul cu suprarealul/irealul, cotidianul diaristic, prozastic (și uneori prozaic) cu un lirism imaginativ debordant. Și, totuși, iată că stau de vorbă pe îndelete - despicând firul (poetic) în patru - cu Ramona Boldizsar despre fetița cu o mie de riduri, un volum publicat de Nora Iuga în 2005 la Cartea Românească și reeditat anul acesta de Casa de pariuri literare.
***
Dana Pătrănoiu: Cum ai citit, cum ai receptat volumul fetița cu o mie de riduri, la 16 ani de la apariția lui? Care este efectul „nora iuga” asupra ta, o cititoare cu vocație și, în plus, poetă?
Ramona Boldizsar: Am ajuns la fetița cu o mie de riduri după ce am citit opinii despre durere (un volum reeditat de curând la CDPL și apărut inițial în 1980) și am resimțit într-un mod foarte acut diferențele dintre aceste două cărți. În vreme ce în opinii despre durere găsim niște analize crude și nevoalate cu artificii asemănătoare unor unelte nesterilizate, în fetița cu o mie de riduri mi se pare că întâlnim un echilibru aproape lucid și o structură poetică încă lipsită de inhibiții, dar cu un catharsis precis și o călătorie poetică hotărâtă: iar parcursul ăsta nu este unul rece sau flagrant prin nuditate, ci sensibil și susceptibil la cele mai primare, dar și candide emoții. Am resimțit fetița cu o mie de riduri ca pe un întreg, o destăinuire limpede, sensibilă, dezinhibată, dar și lucidă în declarații personale și teoretice. Ca poetă, simt că am multe de învățat de la acest discurs, dar totodată efectul „nora iuga” cred că-l resimt cel mai bine prin declarațiile și mărturisirile cu privire la scris și ars poetica, iar îmbinarea acestora în cadre cât se poate de reale și cotidiene mi se pare un lucru grozav.
Ramona Boldizsar: Există o anumită armonie și o structură în fetița cu o mie de riduri, nu doar pentru că există continuitate și sens între poeme, dar pentru că întreaga carte este construită, cred, ca o pânză de păianjen. Sunt mai multe lucruri și senzații pe care Nora Iuga reușește să le transmită prin cartea aceasta ca întreg - dar asta nu i-ar justifica calitatea de poem-roman neapărat (foarte multe cărți sunt unitare în discurs; mă gândesc la biocharia ritual ecolatru a lui Mihok Tamas sau, printr-o poezie-narativă, Doina Ioanid cu bazarul culegătoarei și, de ce nu, chiar și Alwarda a Ruxandrei Novac - pe niciuna din acestea nu le-aș numi însă poem-roman). Ce cred că îi oferă validitate acestei desemnări (pe lângă autoritatea poetei) sunt tocmai aceste segmente ficționale și detaliile care unesc poemele, motivele recurente și însăși dorința poetei de a țese această carte ca pe un poem-roman: recurența mesteacănului, a rusului alb, dialogul cu aceștia, dar și revenirea tematică și dorința de a transmite un discurs unitar despre scris, de exemplu, precum și discuțiile pe care pare să le aibă cu anumite personaje și ale căror dedesubturi nu ne sunt cunoscute. În acest sens, mi se pare că poemele construiesc o poveste, iar calitatea de poem-roman a cărții am luat-o ca atare.
D.P.: Nora Iuga scrie o poezie a interferențelor, în care fundamentul, liantul și uneori singura constantă pare să fie imaginația nestăvilită - „Imaginația este realitatea liberă. Am ales-o pe ea, paradoxal, dintr-o constrângere: numai în imaginație îmi pot sătura toate necesitățile”, mărturisea poeta într-un interviu...Ramona Boldizsar: Cred că nu voi putea fi niciodată obiectivă când vorbesc despre imaginație, iar acest discurs al poetei a fost foarte aproape de mine. Încrederea pe care o pune în forța imaginației mi se pare nu doar un act curajos, ci și deosebit de onest. Puntea cea mai sigură între mine și realitate a fost întotdeauna imaginația, deși acest lucru ar putea părea contradictoriu. Cred că acest cadru îți poate oferi o siguranță pe care niciun alt lucru concret nu o poate face: lucrurile concrete sunt finite, în vreme ce imaginația nu are limite. Această mărturisire a Norei Iuga ajunge la mine în cel mai intim mod cu putință și îmi spun, în timp ce citesc: și pentru mine este singura zonă cu sens, acolo unde arunc tot ceea ce pot și ce nu pot. Există ceva foarte lucid și rațional în această recunoaștere, chiar dacă demersul în sine - de a „sătura necesitățile” prin imaginație - nu este neapărat unul rece sau calculat. Totuși, admir și recunosc această asumare care, cred eu, necesită o maturitate nu doar emoțională, ci și poetică. Înseamnă că „auto-înțelegerea” e în stadiul ei cel mai primar, scheletic. Pricepi foarte bine ceea ce faci și îți știi limitele, dar mai ales modul în care te poți debarasa de ele. Într-un fel, poate fi vorba despre o evadare din realitate; dar, în alt sens, mai profund și mai productiv, e vorba despre reinventare și creație pură.
D.P.: În volumul fetița cu o mie de riduri, sunt câteva instanțe care fac trimitere la actul scrierii, unele dintre ele crochiuri (le-aș spune) de ars poetica. Enumăr aici:
„scriu să nu mă gîndesc. scriu să nu plîng. scriu să nu mă doară.” (6)
„aș vrea să scriu un vers cu picioare de girafă și cu cap de meduză… pe vremuri visam să scriu un vers să-mi taie mîna” (44)
Dacă ai putea să creezi un tablou din aceste piese de puzzle, cum ar arăta acesta? Ce înseamnă a scrie, care este esența artei poetice a Norei Iuga?
Ramona Boldizsar: Probabil ceea ce m-a atras cel mai mult la acest volum a fost expunerea unitară despre scris și necesitatea care-i e asociată. În nimic nu e în neregulă cu mine notez, la un moment dat: „am ajuns să scriu din necesitate” și simt că înțeleg bine și nevoia de a scrie, cât și importanța pe care o poate juca imaginația în viața cuiva - ca om, dar mai ales ca poetă. Cred că poezia Norei Iuga (din acest volum) explorează diverse roluri ale scrisului: cel terapeutic, nevoia de a împăca contradicțiile sau de a le lăsa libere, scrisul ca necesitate, dar și ca proiectare, ca întregire a realității sau a sinelui. În sensul acesta, cred că a scrie e tot ceea ce Nora Iuga știe mai bine - este portalul ei între sine și tot ceea ce se mișcă în lume și în afara ei; unealta cea mai la îndemână cu care poate analiza spre înțelegere tot ceea ce se și ce i se întâmplă. Regăsesc în poezia din acest volum ideea de identitate conturată prin scris.
D.P.: Aproape toate poemele din acest volum fac referire la / sunt declanșate de evenimente, întâmplări, personaje reale din trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, mai mult sau mai puțin ficționalizat al autoarei - „mama era blondă și suferea de melancolie”, „Tiberiu meu e cel mai frumos copil din cartier”, „Nino nu-și lăsase încă barbă”, „Poetul Vasile Vlad venea des pe la noi” etc.
Te-aș întreba ce rol joacă amintirile, memoria reinvestită în poezia Norei Iuga? (mă gândesc aici și la versul de referință „Beroza spunea că fetița cu o mie de riduri e chiar memoria/.../”).
Ramona Boldizsar: E foarte interesant subiectul acesta și cred că o mulțime de poeți, dacă nu chiar toți, sunt la un moment dat sau altul prizonierii memoriei - Nora Iuga nu face excepție, dar în volumul acesta nu aș zice că este prizonieră, ci că navighează într-un mod foarte asumat ideea de memorie (ca problematică și ca trigger pentru creație). Se ajută de memorie pentru a se exprima și pentru că joacă totuși un rol atât de important, o înmagazinează pentru a o transpune într-un mod sau altul. În sensul acesta, tot ceea ce a trăit vreodată poate fi transpus în poezie, toate persoanele pe care le-a cunoscut se pot transforma în personaje. Dar noi reconstruim din memorie întotdeauna: memoria e în mod primar o reconstrucție și cred că poezia este locul perfect în care această restaurare se poate întâmpla cu sens - chiar dacă semnificația o oferi tot tu printr-o narațiune voalată sau vădită. Poate că fetița cu o mie de riduri este Nora Iuga tălmăcită prin memorie (și imaginație).
Prozatoarea Yiyun Li vorbește despre problematica memoriei și amintirile în cartea sa autobiografică (Dear friend, from my life I write to you in your life) și notează, la un moment dat: „amintirile noastre ne spun mai multe despre acum decât despre atunci” - și simt că are dreptate. Iar, în acest sens, poate că îți mai rămân două opțiuni: poți asuma că memoria nu are foarte mare valoare pentru că nu este de încredere, nu poate spune niciodată „Adevărul”; sau, alternativ, te poți folosi de caracterul ei fluctuant și maleabil pentru a construi ceva cu sens. Poate că asta face și Nora Iuga.
D.P.: Și tot privind trimiterile bio-geografice personale. Consideri că aceste trigger-uri biografiste fac parte organică / dau consistență substanței poetice sau sunt doar pretexte pentru autoare de a zbur(d)a spre următoarea idee, parcă apărută de nicăieri, din neant? Cât de libere (și „fanteziste”) ți se par asociațiile de idei pe care le face - și pe care provoacă în cititor - Nora Iuga?
Ramona Boldizsar: Dacă mă gândesc la rolul pe care mi se pare că îl joacă memoria și imaginația în acest volum, aș fi tentată să cred că sunt cât se poate de intenționale și că, în acest sens, oferă o consistență. Locurile și persoanele ca personaje apărute în poezia din volum nu sunt doar artificii stilistice, fac parte din poemul-roman, și, în sensul acesta, sunt esențiale. Sigur că poeta se folosește de ele pentru a transmite ceva sau pentru a crea un cadru prielnic pentru exprimarea unor idei, stări, senzații -dar asta nu cred că le face mai puțin autentice sau lipsite de consistență. Cred că, de la un punct încolo, sunt la fel de esențiale cum sunt personajele și plot-ul într-un roman (sigur, dacă e experimental, schimbăm puțin regulile jocului). Pot deveni și niște puncte de reper pentru cititor, dar în aceeași măsură îl pot ține la distanță pentru că experiența acelor locuri și întâlnirea cu acele personaje e mult mai arbitrară (nu putem să le reinvestim pentru că le întâlnim pentru prima oară și tocmai în forma reconstituită). Dacă ne întoarcem la discuția despre memorie și imaginație, aș zice că asocierile sunt libere și fanteziste, dar nu văd de ce asta le-ar face mai puțin potrivite. Ca cititor mă provoacă în două moduri opuse: îmi pot oferi un spațiu și o față concretă unor senzații și, pe de altă parte, mă pot ține la distanță: pentru că nu le cunosc și atunci toate aceste referințe transformă poemul într-un monolog la care asist, dar pe care nu-l pot înțelege complet.
D.P.: Pomeneam mai sus de Beroza, căruia Nora Iuga îi dedică acest volum și cu care dialoghează pe parcursul poemelor - un personaj recurent, în tocmai ca și „rusul alb”. Ce impresie îți lasă acest mesteacăn alb, ce reprezintă, ce deschidere ne oferă?
Ramona Boldizsar: Elementele recurente care au tendința să devină chiar simboluri ne-ar putea oferi toată deschiderea din lume - pentru că ne oferă posibilitatea imaginării și proiectării absolute (orice este posibil). Putem să întindem toate ideile pe care ni le oferă Nora Iuga și să presupunem distingeri și roluri pe care poeta nu le-a prevăzut sau nu le-a sugerat. În ceea ce mă privește, văd Beroza, văd „rusul alb” ca două imagini esențiale reconstituite prin memorie&imaginație. Sunt două punți, ca două personaje, la fel ca reperele bio-geografice, niște elemente de care se folosește pentru a transmite ceea ce dorește de fapt. Și, în sensul ăsta, simt că o ajută pe Nora Iuga nu doar să scrie, ci și să existe. Pot fi doar niște simboluri; dar, în aceeași măsură, poate că sunt niște frânghii de siguranță. Cel puțin pentru fetița cu o mie de riduri. Din memorie pentru memorie.
D.P.: Te decuplezi de la realitatea imediată, de la cotidianul personal, luat pe sus val-vârtej într-o călătorie care acoperă mult timp și mult spațiu. Ești când la Viena în parcul Prater, când la Trafalgar în preajma amiralului Nelson, când în Piața Romană din București, când în Rusia în compania Marusiei, când la Băile Herculane vizitate de împărăteasa Sisi, când în luncile Brestului, când la Bonn ascultând Beethoven… Nora Iuga te trage într-un „vortex poetic” (spunea Gelu Diaconu), un vortex de stări și tonuri ce merg de la ludic la sumbru, de la delicatețe la cinism...
Ramona Boldizsar: Poemul care deschide fetița cu o mie de riduri cred că ar putea lesne intra în descrierea lui Gelu Diaconu; ideea aceasta de „vortex poetic” e ușor de imaginat când vorbim despre poezia Norei Iuga - ceva ce am simțit citind și opinii despre durere. Primul poem din volum în care vorbește despre nevoia de a scrie manifestată prin (cel puțin) un disconfort fizic, mă face să mă gândesc la combinația aceasta dintre delicatețe și cinism și la faptul că în mâinile Norei Iuga se află ceva asemănător unui cristal, ceva despre care ai crede că s-ar sparge imediat dacă ar cădea, dar atunci când cade, lasă o urmă adâncă în pământ și nu se năruie. Iar această siguranță îi este poate conferită poetei de însăși putința de a scrie. Cred că în fetița cu o mie de riduri există o tandrețe aproape fățișă care începe cu dedicația: „mesteacănului meu Beroza” - și se reactualizează constant prin posibilitățile infinite ale scrisului (între memorie și imaginație), dar că această tandrețe cunoaște bine și partea brută a existenței și nonexistenței. Acum ești într-un spațiu finit, cotidian, și pe pagina următoare ești pus față în față cu nimicul și caracterul său infinit, după cum spune ultimul poem din volum.
D.P.: Dezinhibată (frustă pe alocuri) și, în același timp, discret aluzivă, Nora Iuga declișeizează și detaibuizează în permanență. Ce părere ai despre erosul din viața fetiței cu o mie de riduri?
Ramona Boldizsar: Mi se pare minunat cât de natural manevrează Nora Iuga erosul - așa cum combină foarte bine tandrețea cu brutalul, așa mi se pare că reușește să fie și de o naturalețe izbitoare în poemele erotice. Resimt aici o sinceritate și o acuratețe pe care nu le întâlnesc, poate, atât de des - dezinhibarea Norei Iuga nu mă șochează, știe foarte bine să pândească și să vină atunci când ești pregătit să o primești. Nu mi se pare că vrea să violenteze sau să contrarieze. Nici nu se înfățizeașă nuditatea ca un manifest, ci mai degrabă ca o altă stare firească a lucrurilor. În acest sens, ce m-a interesat cel mai mult în aceste poeme a fost onestitatea și acuratețea cu care a traversat diversele ipostaze erotice.
D.P.: După ce citești și recitești acest volum rămâi cu imagini puternice, fie acestea în marginea violenței sau a suavității evanescente, rânduri memorabile (și citabile) pe care le porți cu tine de-acum înainte. Mă opresc la un poem care îmi place foarte mult, cel care și închide acest ciclu:
„se termină întâmplările înainte să se termine timpul; poate de aceea în verile foarte lungi liliacul înflorește a doua oară... și eu merg pe străzile astea dintr-un cartier bucureștean, citesc reviste, cumpăr șuncă de pui, mă opresc la stop. numai tu nu ai punct. te-ai făcut infinit, nimicul meu.” (100)
Te invit să-ți alegi și tu un poem preferat sau unul care îți pare că surprinde cel mai bine spiritul Norei Iuga.
Ramona Boldizsar: În dialogul nostru sunt deja câteva dintre poemele mele preferate (primul din volum fiind unul dintre ele). Faptul că acesta este un poem-roman te face să selectezi cu grijă un poem reprezentativ sau care să surprindă într-un fel ciclic spiritul poetei. În acest sens, poate că cele care surprind cel mai bine spiritul sunt poemele 44, 80, dar și 23:
„era o fată Matilda care-și cosea inimile iubiților în tivul fustei; dar ce fac fetele noi, poetele de la capul podului, ce-și cos ele în tivul fustei lor, în orice caz un alt fel de carne.”
Și l-aș mai alege poate și pe acesta:
„exersează conduita eșecului, vîră firul de păr în urechea unui ac. Face peruci; la Sachsenhausen era de lucru nu glumă, povestesc de holocaust jucînd șotron, călărind o rață de lemn, învîrtind cheia în butoniera unei manșete - oricum nu înțelegi. sînt fel de fel de holocausturi pe lume - ce-mi place mie detașarea cu care vă exasperez.” (87)
Recitind poemele preferate din acest volum, mi se face pielea de găină. Poate că, de fapt, acesta este efectul „nora iuga” asupra mea.
__________
Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
