Alexandra Pâzgu: „Poezia are o înclinație spre manifest și asumare”

 

Alexandra Pâzgu, autoare și dramaturgă, s-a născut în 1985 la Sibiu, iar din 2014 trăiește la Viena. A absolvit masteratul de scriere dramatică la Tg. Mureș, în 2011. Din 2018 este Doctor în ,,Teatru și Artele Spectacolului” la Universitatea Babeș-Bolyai (Cluj-Napoca) și Justus Liebig Universität Gießen. Scrie texte poetico-filosofice și performative în română și germană. Activitatea ei a fost recunoscută la nivel național și internațional prin diferite premii și rezidențe - unul dintre acestea este ,,Premiul Sofia Nădejde pentru dramaturgie” oferit de Scena.ro în 2020. În același an volumul său dă tot ce ai a câștigat mențiune în cadrul concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”.

***

O scurtă prezentare a ta publicată în volumul „dă tot ce ai” menționează faptul că ești interesată, printre altele, de poststructuralism, cross genre, biografism și ficțiune. Te-aș invita să ne spui puțin mai mult despre aceste preocupări ale tale. Cum se traduce, punctual, „ștergerea granițelor între genuri” în poezia ta?

Alexandra Pâzgu: Punctual, cred că e mai greu de remarcat această tranziție - mai degrabă procesual, aș zice. Ștergerea sau negarea sau depășirea unor granițe e posibilă doar în momentul recunoașterii acelor granițe, sau limite.

Aceste noțiuni menționate mai sus sunt zone de interes care se suprapun în tot ceea ce fac. Iar sursa cercetării acestora cred că e curiozitatea pentru modul în care anumite strategii narative influențează conținutul. Inițial, interesele mele teoretice au fost influențate de studiile pe care le-am urmat în teoria teatrului și dramaturgie. Cred că aceste influențe precum și experiențele în proiecte scenice și performative contribuie foarte mult la modul în care scriu. Un interes mai general e cel pentru ideea de reprezentare și de post-reprezentare.

Acum, înțeleg această preocupare pentru modele de reprezentare ca fiind neapărat legată de moduri afirmative de a crea conținut și nu doar ca pe o strategie de deconstrucție. Și cred că volumul acesta e un prim pas înspre a vedea ce iese din confruntarea teoriei cu practica, asumând totuși un subiect. Sau reasumându-mi o perspectivă subiectivă post-deconstrucție. Cred că poezia, poate mai mult ca oricare altă practică, are o inclinație spre manifest și asumare. Totuși, lucrurile merg întotdeauna înainte și uneori e binevenită și o chestionare a granițelor dintre genuri. Cred că azi e mult mai relevantă suprapunerea, între-tăierea, intersecția, nodurile și rădăcinile, rizomurile și diferitele strategii de comunicare. Suprapunerea lor ne permite problematizări ale procesului de comunicare ca strategie de reprezentare. Dincolo de subiectul vorbitor/gânditor, avem suprapunerea sau testarea unor strategii de comunicare, care îmi permit interogarea continuă și a unor noțiuni precum identitate, apartenență, context, colectiv, spațiu privat, politic, gen, artă etc.

 

Pentru că scrii și alte tipuri de texte (performative, spre exemplu) te-aș întreba cum are loc „migrația” ta creativă dinspre și înspre poezie? Și cum ai scris acest volum?

Alexandra Pâzgu: Mi se pare confortabilă ideea că scrisul e ceva fluctuant și procesual, o căutare, o repetiție mai mult decât afirmația unor esențe. De aceea, mă gândesc de multe ori că scriu același text pe care îmi e greu să îl definesc ca fiind poezie, teatru, literatură sau eseu pensativ. E mai relevant pentru mine să știu că anumite texte au anumite calități performative, lirice, spectaculare etc. - decât să așez totul în căsuțe, pe care apoi să le bifez. Căutarea, neadecvarea, interogarea unui anumit gen literar face parte din procesul scrisului. De altfel, cred că de la Duchamp încoace, trecând și prin anii '60, '70 și arta conceptuală, e foarte greu să ignorăm meta-ul, conceptele, awareness-ul sistemului, existența continuă a referințelor. Iar forma pe care o iau în final textele, cred că e dictată în mare parte de un anumit context administrativ, social sau structural.

În ceea ce privește acest volum - a venit ca o necesitate personală, de a marca o anumită perioadă din viața mea. Volumul reunește texte pe care le-am scris între 30 și 34 de ani - care nu sunt neapărat reprezentative nici pentru o întreagă perioadă, nici pentru o anumită temă. Sunt niște încercări de a exprima aspecte ale societății și ale reprezentării idealului feminin în secolul 21, moștenite și neadecvate.

În poemele tale vorbești despre generația din care faci parte - și ale cărei cuvinte-cheie sunt selfie și anxietate. Generația unor dezrădăcinați „cu șanse mari de supraviețuire” (3), spui tu. Ce alte coordonate specifice (subiective, desigur) ai mai identificat la această dezrădăcinare reprezentativă pentru generația ta?

Alexandra Pâzgu: Există probabil multe aspecte, pe care poate nu le-am surprins în volum, și nici nu aș fi avut cum. Mă gândesc aici la tehnologie și la postuman (dar astea nu țin doar de o anumită generație). Și poate că și noțiunea de generație e foarte vagă. Totuși, cred că există niște interese sau confruntări comune ale celor născuți în anii '80, cum ar fi: nesiguranța pentru prezent și viitor, necesitatea de flexibilizare și adaptare continuă, confruntarea cu niște modele moștenite care și-au pierdut funcționalitatea, confruntarea dintre anumite așteptări sociale, personale sau profesionale cu o realitate care funcționează după alte legi, demitizarea unor legende, neîncrederea în succes și în bogați, faptul că anii în care ne-am născut sunt acum vintage în modă, faptul că ne-am născut înainte să existe internet și am crescut cu www., iar acum gândim în termeni de networking, de rețele și marketizare a privatului, faptul că există joburi pe care nu știm cum să le accesăm, sau nume de joburi care au apărut după ce am terminat facultatea. Că trăim, maturi fiind, ca în comediile proaste cu care am crescut, mulți dintre noi s-au întors acasă la părinți după terminarea studiilor sau mulți locuiesc cu colegi de apartament - generația noastră nu a reușit ce i-a fost promis, case, proprietăți și independență financiară, stabilitate și coerență.

 

Regreți că nu ai rămas pe loc, într-unul dintre poeme. Alergi spre „sfârșitul timpului nostru”, într-altul. Într-o dinamică bulversantă a schimbărilor exterioare, ce sens capătă această mișcare continuă și deseori browniană însoțită de transformări interioare? Într-un alt plan, putem vorbi și despre o fugă (asumată) - de ceva sau spre ceva?

Alexandra Pâzgu: Înțeleg această mișcare în termeni de proces și de schimbare, nu neapărat de la ceva înspre altceva - concret. Starea tranzitorie, apartenența simultană la mai multe universuri culturale etc. Cred că aici e o zonă de exploatat, care are desigur și foarte mari riscuri. Am putea spune și: dacă totul e posibil, atunci nimic nu e posibil. De aici rezultă o mare incertitudine și o anulare în momentul lipsei unor conexiuni. Am fost puternic influențată de Mark Fischer cu teoria sa despre hauntology (vezi Ghosts of My Life: Writings on Depression, Hauntology and Lost Futures), conform căreia we are in search of lost futures - pentru că au fost imaginate, dar nu au avut loc.

În sensul de asumare, e greu să îmi asum ceva, pare ca și cum nu am prea avut de ales, pare ca și cum deciziile mari nu sunt luate de o singură persoană, ci în funcție de evenimente, context, situație. Pare mai mult ca și cum azi suntem influențați de forțe exterioare nouă. Și singura noastră șansă e să fim moi, flexibili, ca să nu ne rupă realitatea în bucăți.

 

Cum ai ajuns la îndemnul interior - dă tot ce ai - care a devenit și titlul volumului?

Alexandra Pâzgu: „Dă tot ce ai” a fost cumva motto-ul sau intenția cu care am început să scriu, venit(ă) din convingerea sau din dezamăgirea că nimic nu e niciodată de ajuns. A ajuns titlul volumului urmând sfatul editorului și al unei bune prietene - ca un semn al asumării.

 

Variezi registre de comunicare, te joci cu ideile, poeziile tale par să fie o continuă prospectare a eului și a realităților înconjurătoare, o oscilație între extreme, între concepte/adevăruri aflate la poli opuși sau, în fine, o nesfârșită căutare a unui echilibru, a unei căi de mijloc, a unor adevăruri personale funcționale. Există certitudini în universul tău (nu doar poetic)?

Alexandra Pâzgu: Nu prea. Mi-aș dori. Există constante, iar prima dintre ele e familia, relația, mediul social - nucleul personal de oameni apropiați, care deși nu ne înțeleg total, sunt lângă tine și tu lângă ei, necondiționat. Și apoi poate ideea că scrisul nu mai e o alegere, un hobby, o activitate, ci o chestie care e parte din mine, cu bune și cu rele. Din aceste două constante apare apoi și o continuă încercare de echilibrare și de rezistență, de menținere la suprafață - de aceea și un fel de superficialitate.

 

Unele dintre poeziile tale sunt minimaliste, altele maximaliste, navighezi cu nonșalanță de la pseudonotații jurnaliere la narațiuni psiho-filosofice cu o întindere considerabilă... Ce încerci să construiești prin poezie? Ce investești și ce așteptări ai de la un poem?

Alexandra Pâzgu: Cele mai mari și cele mai superficiale așteptări simultan: să fie manifeste, să miște munți, să schimbe lumea, să câștige premii, să fie aplaudate, să fie citite, să fie iubite, să fie vocea generației mele, să fie jurnal și ficțiune, să fie entertaining, să fie actuale, să fie shiny și fake, să aibă like-uri, să aducă bani, să miroasă frumos, să își plângă de milă, să facă ce vor ele în lume, să ajungă la cine are nevoie de ele. Și să se întoarcă la mine pentru a le certa, a le educa, a le retrimite în lume, la școală, la viețile și la familiile lor.

Exista o discuție teoretică între diferențele dintre real și ficțiune - iar inovația secolului 21 era aceea de a fi adus în discuție și termenul de virtual, care nu mai poate fi definit în raport cu aceste două categorii. Poezia contemporană e reală, ficțională și are potențialitatea unui spațiu virtual, a unei realități alternative care funcționează în paralel cu „realul”, ca un joc pe calculator care seamănă cumva cu arta, dar nu e, dar te poți juca.

 

Și pentru că tot vorbim de un soi de ars poetica, crezi într-adevăr într-o rețetă a poeziei de succes - precum cea notată în volumul tău ca un „to do list” (15)?

Alexandra Pâzgu: Nu. E o (auto)critică, desigur. Nu există poezii perfecte, perfecțiunea în sine e o noțiune dubioasă - un alt mit pe care l-am moștenit și care, în lumina de azi, pare o strategie de exercitare a puterii și de invalidare a tot ceea ce nu corespunde unei anumite norme sau unui anumit statut. Intangibilul ăla romanțat de început de secol 19 a fost depășit de virtual, și poate e mai bine așa - o eliberare. E mai digerabil gândul că suntem toți varză, dar că ne tratăm, decât că doar unul din 1000 e super/unic. Sau poate că există doze de perfecțiune în anumite aspecte sau situații, pentru anumite persoane... Dar, în sine, ca esență, conceptul estetic de „perfecțiune” cred că e retrograd.

 

Poezia ta vorbește foarte puțin, mai deloc, despre tehnologie - ca element definitoriu al perioadei zise postumane pe care o traversăm. Cum te situezi, care este atitudinea ta față de comunicarea la distanță dar „in no time” pe rețelele de socializare?

Alexandra Pâzgu: Postumanul e o perioadă, îl înțeleg mai mult ca pe o perspectivă analitică de a digera lumea în care trăim și din care am putea extrage anumite modele de gândire mai aplicate, care pornesc de la realitatea socială, dar și de la virtual. Dar aici e o discuție mai mare, poate de aceea nici nu am cuprins-o în volum, pentru că mă interesează și simt parcă nevoia de un spațiu în sine pentru asta.

Iar ca user, în plan personal, încerc să folosesc rețelele de socializare ca pe niște tooluri de promovare, cu destul de mare precauție și în cunoștință de cauză (Adina Marincea are un eseu fain pe tema asta în Barem Identitar). Cred că pandemia a schimbat foarte mult relația asta - de la exces la distanțare și dificultatea de a mai sta conectat tot timpul. Și, pe de altă parte, tot pandemia a accentuat niște trăsături care erau deja acolo - de exemplu, incapacitatea de a te conecta, sau de a fi constant conectat la ceilalți. Totuși, pentru cei/cele care au ajuns până aici în citirea interviului, m-aș bucura foarte tare de fotografii cu cartea în spațiul lor sau în contextul, camera, realitatea lor. Fac o colecție pe instagram și un hashtag cu „dă tot ce ai”- vreau să văd ce au, poate, în comun cititorii/cititoarele mele. Lame, nu? Atunci - nu.

 

O ultimă întrebare, pe care nu o pot evita - ce a însemnat 2020 (și începutul lui 2021) pentru tine - personal/biografic și creativ scriitoricesc?

Alexandra Pâzgu: Schimbare, adaptare, incertitudine, rezistență. Personal, o perioadă tensionată, anxioasă și marcată de o încetinire generală - în care, totuși, au avut loc transformări importante în viața mea. Profesional, a fost un an cu multe schimbări, proiecte și evenimente incluzând premiul Sofia Nădejde, apariția unei piese radiofonice, apariția volumului de poezie și bursa de care beneficiez acum, din partea orașului Viena - care mi-a permis să renunț la job și să mă concentrez un an pe scris.

__________ 

12.


în încrâncenarea roților cu cele două linii paralele
pe care le-a fost dat să se miște
este cuprinsă toată emoția începutului
și toată tragedia sfârșitului

e o chestiune de secunde

alegerea pe care o faci, avântul
cu care împingi căruciorul și
începi să te gândești la viitor 

 

18.

am să deconstruiesc acest eu împuțit
îl voi târșâi prin toate societățile posibile
și în urma acestui autoflagel
pe care nimeni nu îl va
înțelege vor rămâne doar urme din mine
bucăți, din care apoi voi putea trăi și spune
uite, asta sunt eu 

 

26.

spune-mi, cum ai vrea să fie poezia perfectă
aia pe care, când o citești, se oprește totul în jur,
nimic nu mai contează
poezia aia care te scoate nu din cotidian,
ci din depresie
poezia aia care te scoate din anxietate
din frica de moarte

spune-mi cum ar trebui scrisă acea poezie
pe care, când o citești, nu sună a literatură moartă
a lecții și compuneri, a trecut degeaba
amintiri din altă epocă
viața altora, nu a ta
ceva ce știi că ar trebui să înțelegi și să apreciezi
dar totuși nu
pentru că e lame

cum e poezia aia
cea mai cool melodie
cea mai naturală chestie
totuși atât de simplă și
totuși atât de deep

spune-mi cum ar trebui să fie
și eu o să am grijă
sî o fac hit

(semnat smiley poetul generației noastre)

 

(Alexandra Pâzgu, dă tot ce poți, Editura Tracus Arte, 2021)

 Alexandra Pâzgu | Sursa foto: Arhivă personală

__________ 

Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.