13/05/21
Mark Strand - „Misterul infinitezimalului”
Poet, prozator, traducător, editor și profesor, Mark Strand (1934–2014) este unul dintre scriitorii de frunte ai generației sale. Născut în provincia Insula Prințului Edward (Canada), Strand a crescut și a trăit în numeroase orașe ale Statelor Unite, dar și în Columbia, Mexic și Peru. Inițial pasionat de pictură, a visat să devină artist vizual. A absolvit secția de arte plastice a Universității Yale în 1959, sub îndrumarea pictorului Josef Albers. În ciuda talentului său recunoscut de colegi și profesori, chiar în timpul studenției și-a pierdut interesul pentru pictură, descoperindu-și în schimb pasiunea pentru poezie. La scurt timp după absolvire, a obținut o bursă Fulbright pentru a studia lirica italiană a secolului al XIX-lea.
A debutat în 1964 cu Sleeping with One Eye Open; i-au urmat alte douăzeci de cărți de poezie (incluzând două antologii), între care Darker - cel de-al treilea volum, apărut în 1970, în care poetul se îndepărtează de suprarealismul borgesian pentru a-și găsi perspectiva personală -, Blizzard of One, publicat în 1998 și care i-a adus Premiul Pulitzer un an mai târziu, sau Almost Invisible, o colecție remarcabilă de poeme în proză, apărută cu trei ani înainte de moartea sa.
Limbajul simplu și precis, discursul tip narațiune, dar și imagistica suprarealistă sunt mărci distincte ale scriiturii sale. Nostalgia evocărilor din primele sale colecții de poeme, pe care o regăsim într-o formulă complexă în volumul Almost Invisible, poate fi considerată, iarăși, un fir roșu al stilisticii strandiene. Comparat cu poetul Robert Bly pentru estetica de factură suprarealistă a creației sale, Mark Strand a afirmat la un moment dat că substanța onirică a poemelor sale se datorează, mai degrabă, admirației pe care le-o purta pictorilor Max Ernst, Giorgio de Chirico și René Magritte.
Prozo-poemele sau poeziile (numite de critici) impure din colecția Almost invisible sunt un colaj eterogen, în care satira, meditația, umorul, melancolia și fantezia se întâlnesc pentru a crea adevărate ghicitori lirice - cu răspunsuri evanescente.
***
Clar în lumina de septembrie
Un bărbat stă sub un copac, privind o căscioară din apropiere. Își flutură brațele ca un păsăroi, făcând semne poate cuiva pe care noi nu îl vedem. Ar putea să și țipe, dar cum nu auzim nimic, probabil că nu o face. Vântul răscolește acum un copac și netezește iarba. Bărbatul cade în genunchi și lovește pământul cu pumnii. Un câine se apropie și se așază lângă el, apoi bărbatul se ridică în picioare și își flutură iarăși brațele. Disperarea lui nu e și a mea. Eu nu stau sub copaci și nu mă uit la căscioare. Eu nu am câine.
Un bărbat stă sub un copac, privind o căscioară din apropiere. Își flutură brațele ca un păsăroi, făcând semne poate cuiva pe care noi nu îl vedem. Ar putea să și țipe, dar cum nu auzim nimic, probabil că nu o face. Vântul răscolește acum un copac și netezește iarba. Bărbatul cade în genunchi și lovește pământul cu pumnii. Un câine se apropie și se așază lângă el, apoi bărbatul se ridică în picioare și își flutură iarăși brațele. Disperarea lui nu e și a mea. Eu nu stau sub copaci și nu mă uit la căscioare. Eu nu am câine.
Poți ajunge oricând de aici acolo
Un călător s-a întors în țara din care plecase cu mulți ani în urmă. Când coborî de pe vas, observă cât de diferit era totul. Odată acolo fuseseră multe clădiri, acum erau puține și fiecare în parte avea nevoie de reparații. În parcul în care se jucase pe când era copil, razele soarelui încărcate de praf cădeau peste frunzele pârjolite ale copacilor și peste gardurile vii, acum veștejite. Iarba era împânzită cu pungi goale de gunoi. Aerul era sufocant. Se așeză pe o bancă și îi explică femeii de lângă el că fusese plecat vreme îndelungată, apoi o întrebă ce anotimp era. Ea îi răspunse că rămăsese doar un singur anotimp, acela pe care îl aprobaseră cu toții.
Scrisoare din Tegucigalpa
Dragă Henrietta, pentru că ai fost suficient de amabilă să mă întrebi de ce nu mai scriu, o să-mi dau silința să-ți răspund. Pe vremuri, gândurile mele se aprindeau ca niște mici scântei în bezna conștiinței mele; le transcriam, iar paginile, una după alta, căpătau o strălucire pe care o consideram a mea. Stăteam la birou uluit de ceea ce se întâmpla. Chiar și atunci când luminile începeau să pălească, iar gândurile mele se transformau în simple reminiscențe fără noimă a ceea ce se arătase a fi atât de promițător, uimirea nu mă părăsea. Iar când dispăreau cu totul, așa cum inevitabil se întâmpla, eram gata să o iau de la capăt, gata să stau în întuneric ore în șir în așteptarea fie numai și a unei slabe licăriri, deși știam că aceasta nu va răspândi aproape nicio lumină. Ceea ce nu înțelegeam atunci, dar acum știu prea bine, e că scânteile poartă în sine dorința de a se elibera de povara strălucirii. Și de aceea nu mai scriu, de aceea întunericul este libertatea și fericirea mea.
Misterul infinitezimalului
Le-ai zărit în amurg, preumblându-se de-a lungul țărmului, le-ai văzut stând în praguri, aplecându-se peste ferestre, ori încălecând lent mișcătoarea margine a unei umbre. Iubitoare ale teritoriului dintre, nu sunt nici aici, nici acolo, nici înăuntru, nici în afară. Biete suflete, mânate să experimenteze imposibilul. Chiar și noaptea, stau întinse în pat, cu un ochi închis și altul deschis, sperând să prindă ultima clipă de trezie și prima de somn, să populeze acel loc minunat, acel tărâm al nimănui - să privească, așa cum doar un zeu poate, împreunarea strălucitoare a nimicului cu totul.
Strada de la capătul lumii
„N-am mai trecut pe strada asta? Cred că am mai fost pe-aici; și cred că o mută la fiecare câțiva ani, dar ea revine în același loc, cu aceiași corbi și aceleași ramuri uscate, cu bordurile ei sfărâmate, cu toți oamenii care apar aici deodată, venind dintr-un alt peisaj ce se golește odată cu plecarea lor. Dar orașul ăsta împrejmuit cu ziduri, cu rândunelele care zboară în cercuri și soarele care apune undeva în spate - nu l-am mai văzut cândva? Dar nava pe cale să pornească spre insula zărilor întunecate și a florilor nopții, ori ghizii bărboși care ne fac semn cu mâna să venim?” „Da, draga mea, am mai văzut toate astea, dar acum trebuie să mă ții strâns de braț și să închizi ochii.”
Un călător s-a întors în țara din care plecase cu mulți ani în urmă. Când coborî de pe vas, observă cât de diferit era totul. Odată acolo fuseseră multe clădiri, acum erau puține și fiecare în parte avea nevoie de reparații. În parcul în care se jucase pe când era copil, razele soarelui încărcate de praf cădeau peste frunzele pârjolite ale copacilor și peste gardurile vii, acum veștejite. Iarba era împânzită cu pungi goale de gunoi. Aerul era sufocant. Se așeză pe o bancă și îi explică femeii de lângă el că fusese plecat vreme îndelungată, apoi o întrebă ce anotimp era. Ea îi răspunse că rămăsese doar un singur anotimp, acela pe care îl aprobaseră cu toții.
Scrisoare din Tegucigalpa
Dragă Henrietta, pentru că ai fost suficient de amabilă să mă întrebi de ce nu mai scriu, o să-mi dau silința să-ți răspund. Pe vremuri, gândurile mele se aprindeau ca niște mici scântei în bezna conștiinței mele; le transcriam, iar paginile, una după alta, căpătau o strălucire pe care o consideram a mea. Stăteam la birou uluit de ceea ce se întâmpla. Chiar și atunci când luminile începeau să pălească, iar gândurile mele se transformau în simple reminiscențe fără noimă a ceea ce se arătase a fi atât de promițător, uimirea nu mă părăsea. Iar când dispăreau cu totul, așa cum inevitabil se întâmpla, eram gata să o iau de la capăt, gata să stau în întuneric ore în șir în așteptarea fie numai și a unei slabe licăriri, deși știam că aceasta nu va răspândi aproape nicio lumină. Ceea ce nu înțelegeam atunci, dar acum știu prea bine, e că scânteile poartă în sine dorința de a se elibera de povara strălucirii. Și de aceea nu mai scriu, de aceea întunericul este libertatea și fericirea mea.
Misterul infinitezimalului
Le-ai zărit în amurg, preumblându-se de-a lungul țărmului, le-ai văzut stând în praguri, aplecându-se peste ferestre, ori încălecând lent mișcătoarea margine a unei umbre. Iubitoare ale teritoriului dintre, nu sunt nici aici, nici acolo, nici înăuntru, nici în afară. Biete suflete, mânate să experimenteze imposibilul. Chiar și noaptea, stau întinse în pat, cu un ochi închis și altul deschis, sperând să prindă ultima clipă de trezie și prima de somn, să populeze acel loc minunat, acel tărâm al nimănui - să privească, așa cum doar un zeu poate, împreunarea strălucitoare a nimicului cu totul.
Strada de la capătul lumii
„N-am mai trecut pe strada asta? Cred că am mai fost pe-aici; și cred că o mută la fiecare câțiva ani, dar ea revine în același loc, cu aceiași corbi și aceleași ramuri uscate, cu bordurile ei sfărâmate, cu toți oamenii care apar aici deodată, venind dintr-un alt peisaj ce se golește odată cu plecarea lor. Dar orașul ăsta împrejmuit cu ziduri, cu rândunelele care zboară în cercuri și soarele care apune undeva în spate - nu l-am mai văzut cândva? Dar nava pe cale să pornească spre insula zărilor întunecate și a florilor nopții, ori ghizii bărboși care ne fac semn cu mâna să venim?” „Da, draga mea, am mai văzut toate astea, dar acum trebuie să mă ții strâns de braț și să închizi ochii.”
Mark Strand | Credit foto: Timothy Greenfield-Sanders
_________
Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Despre așteptare, erotism și singurătatea călătorului în poezia lui Immanuel Mifsud
Volumul Rapoarte confidențiale (Casa de Editură Max Blecher, 2019), semnat de scriitorul maltez Immanuel Mifsud, cuprinde opt cicluri de po...
