24/12/21

Mihók Tamás: „Poezia maghiară are valențe textuale extra-egocentrice”

Volumul Către Saturn, înot, apărut anul acesta la Casa de editură Max Blecher, este un tur de forță al poeziei contemporane din Ungaria, „rod a nu mai puțin de șapte ani de cercetare și tălmăcire în periodice”, după cum mărturisește antologatorul și traducătorul Mihók Tamás. Cei cincisprezece autori selectați, considerați deja ca făcând parte din „generația de mijloc”, având așadar un loc „bine definit în literatura maghiară” (André Ferenc), reprezintă stiluri și curente diferite. Cu toții însă vin la rampă cu o poezie matură, care contrastează „cu mentalitatea balcanică deseori mai ostentiv-imperioasă”, și în care miza discursului depășește „stimularea senzorial-afectivă, având în vedere, în egală măsură, intelectul” (Mihók Tamás). 

***

Dana Pătrănoiu: „Ca orice selecție, și aceasta e subiectivă, pasibilă de controverse”, spune André Ferenc în prefața antologiei dedicate tinerilor poeți din Ungaria. O selecție pe care eu o bănuiesc a fi fost destul de dificilă. Cel mai corect ar fi să povestești tu cum ai ales poeții și poeziile din Către Saturn, înot. Care au fost criteriile obiective, de antologator didactic, pe care le-ai avut în vedere? Și ce pondere au avut, în construcția antologiei, afinitățile tale elective?

Mihók Tamás: Înainte să-ți răspund, țin să precizez că am mai trecut o dată prin acest proces, atunci când am tradus în maghiară poeți români ai valurilor douămiiste, antologându-i sub egida editurii budapestane Syllabux.

Cât despre obiectivitate vs. afinități, nu are rost să mă cramponez în teorii post-fabricate: până într-un punct, alegerea n-a necesitat aplicarea vreunui criteriu didactic. Urmărind îndeaproape fenomenul, „vârfurile” s-au detașat fără să trebuiască să mă screm prin librării și site-uri de profil. Dacă în A kétezres nemzedék (antologia amintită) nu aveau cum să lipsească nume ca Dan Sociu, Radu Vancu, Svetlana Cârstean, Elena Vlădăreanu, Cosmin Perța, Teodor Dună sau Claudiu Komartin (clasicizați deja bine-mersi), în Către Saturn, înot sunt – ia să-i număr – unsprezece poeți (din cei cincisprezece) cu imunitate, aș zice, incontestabilă. Explic: N-ai cum să contești includerea unui Simon Márton sau Závada Péter, care adună la lecturile lor jdemii de curioși, sau pe cea a lui Tóth Kinga, ale cărei acte sincretice depășesc uneori chiar și imaginația artiștilor conceptuali, sau pe cea a lui Krusovszky Dénes, stimat în unanimitate de toate generațiile literare maghiare (mai puțin de aghiotanții culturali ai puterii politice, care încasează în răstimpuri critici aspre din partea acestuia), sau, nu în ultimul rând, pe cea a lui Terék Anna, o voce care continuă să zguduie inimile cititorilor din multe țări central & est-europene.

Revenind: cei unsprezece sunt protagoniștii celor mai spectaculoase inovații de limbaj din poezia maghiară a ultimilor douăzeci de ani (vorbesc de generațiile „Telep” și „post-Telep”). Ei se agită să organizeze seri de lectură, lansări, ateliere de scriere creatoare și traduceri, ei scot revistele literare relevante (alături, firește, de colegii lor critici, prozatori etc.), ei sunt deținătorii celor mai importante premii autohtone destinate generației lor și tot ei reprezintă Ungaria la cele mai prestigioase festivaluri literare/de poezie internaționale.

Abia după depășirea acestei cote de „top11” a trebuit să-mi potrivesc bine ochelarii. Din al doilea eșantion valoric aveam în jur de cincisprezece-douăzeci de nume, dar cum nu voiam să mă lungesc cu antologia, m-am hotărât să selectez dintre aceștia patru, pe cei mai buni în funcție de doi parametri principali: 1. sondaj critic (pe lângă cercetare în particular, efectiv am întrebat trei cititori tineri scrupuloși, printre care și pe nenea prefațator :) ), 2. traductibilitate. Astfel s-a întregit echipa de cincisprezece, și bag mâna în foc că niciun cititor român nefamiliarizat cu poezia maghiară contemporană nu ar reuși acum să-i nominalizeze pe cei patru ultimi sosiți.

Și ca să pun sare pe rană, uite o listă alternativă de cincisprezece poeți născuți în intervalul avut în vedere, care și-ar asigura, fără doar și poate, un loc într-un ipotetic al doilea volum: Lesi Zoltán (căruia sper să reușesc să-i traduc anul viitor, împreună cu Andrei Dósa, un volum excepțional), Pál Sándor Attila (îl găsiți într-un „Poesis internațional” recent), Fehér Renátó, Kerber Balázs, Szőcs Petra, Seres Lili Hanna, Vida Kamilla, Pion István, Zilahi Anna, Fenyvesi Orsolya, Balaskó Ákos, Borda Réka, Bartók Imre, Láng Orsolya, Turi Tímea (apropo, ca să nu pară o banală pledoarie de disculpare, găsiți aici frânturi din poemele lor în tălmăcirea fotopoetică a mea și a lui Ozsváth Zsuzsa: https://www.facebook.com/fotopoezie).

D.P.: Îmi permit să-l citez sporadic pe același André Ferenc, ca să notez că volumul cuprinde poezie auto-ficțională cu accente (meta)ironice, biografist-confesivă – care evocă traumele războiului (Terék Anna) sau relațiile mama-fiică (Simon Bettina) –, poezie meditativ-spirituală „într-un univers SF subiectiv” (Sirokai Mátyás), poezie care explorează teritorii trans/postumane, poezie psihologizantă de tip thriller softcore (Bajtai András), poezie eco-critică sau eco-punk, poezie „mindfuck cu o antiestetică trash și gore” (Nemes Z. Márió), poezie narativă aluvionară, dar și poezie minimalistă inspirată de lirica scandinavă (Ferencz Mónika) sau concisă de tip haiku (Simon Márton). O diversitate aproape bulversantă de stiluri, poate și de tendințe, care nu poate decât să-i îmbogățească pe iubitorii de poezie.

Dacă ai arunca o privire cu intenție istorico-literară, care ar fi curentul/curentele predominante în lirica maghiară contemporană? Există vreun „val” poetic aflat pe un trend ascendent la ora actuală? Iar dintr-o perspectivă de simplu „consumator”, ce gen sau stil ți se pare că prizează mai bine tinerii cititori/ascultători de poezie din Ungaria?

Mihók Tamás
: Ca să nu reiau ceea ce prezintă cu admirabilă dexteritate André Ferenc în prefața cărții, mă opresc la, probabil, cea mai pregnantă tendință a poeziei maghiare extrem-contemporane: poezia „antropocen”, de factură „eco”, în care, dintre cei prezenți în antologie, se aventurează fățiș Áfra, Ferencz, Korpa, Sirokai, Tóth și Závada, în timp ce alții, precum Nemes sau Krusovszky, tangențial. Studiind pe filiera poeziei maghiare problematica pe care o ridică discursul ecocritic, eu însumi am ajuns la niște lecturi teoretice care mi-au marcat poezia. Păcat că noi aici, în poezia română, suntem încă mult prea preocupați de traumele personale ca să ne aplecăm, dintr-o perspectivă cât mai non-antropocentrică, asupra catastrofelor colective în curs de desfășurare.

D.P.: Stăpânești în egală măsură limbile maghiară și română – o condiție de invidiat de către orice traducător literar. Nu mă îndoiesc însă că procesul translației dintr-o limbă în alta nu a fost tocmai la îndemână. Întreb, ca de obicei, în ce a constat dificultatea tălmăcirilor, care a fost cea mai mare provocare pe care ai primit-o... Către Saturn, înot?

Mihók Tamás: Te pasc multe capcane atunci când traduci dintr-o limbă aglutinantă într-una flexionară. În maghiară cam totul e pe dos: determinarea sintactică (de exemplu, adjectivul e ante-pus subtantivului), plasamentul predicatului (care, în unele fraze formale și complexe, e codașul schemei atribut(e)-subiect-complement(e)-predicat – practic trebuie să-ți aluvionezi în memorie tot felul de date până să afli ce se întâmplă cu ele, which is weird), chiar și ordinea numelor (în loc de prenume și nume, ei au nume de familie și nume de botez). Apoi, adverbele au corelative uneori obositoare, iar înainte de „că” și „să” se pune mereu virgulă... tendințe, ca să zic așa, total nepopulare când vine vorba de modernizare lingvistică (vezi, la antipod, engleza care nu se mai folosește musai de „that” în introducerea unor completive). Dar cum româna și maghiara îmi sunt în egală măsură limbi materne (deși „matern”, etimologic, e un termen impropriu aici), n-am prea întâmpinat dificultăți, mai cu seamă provocări. Cel mai greu mi-a fost, poate, să echivalez unele poetici absolut credibile în limba maghiară, dar pe care, odată traduse, le-am simțit oarecum forțate, pe alocuri chiar anoste – asta se datorează în mare măsură granițelor culturale dintre Mitteleuropa și Balcani. Oricât de mult ți-ai permite să umbli la... adaptări, nu poți tăia cuvinte care există în original, doar ca să obții un ritm mai alert, propriu poeziei române (post)douămiiste.

D.P.: „Ansamblul e construit și deconstruit migălos, nicidecum turnat instinctual și detonat. Percuția respectă un soi de alternanță, în detrimentul progresiei”, spui tu în cuvântul înainte al traducătorului. Cum se împacă „ansamblul construit/deconstruit cu migală” și, aș adăuga eu, un (bun control) asupra cuvintelor – care pare să submineze sau măcar să înfrâneze afectele explozive și trăirile la prima mâna – cu ceea ce se numește, cu un clișeu, „emoția poetică”?

Mihók Tamás: Asta ține de o oarecare maturizare a poeziei maghiare, care a înțeles că e oarecum pueril ca toată miza discursului poetic să fie pe stimularea sediului senzorial/afectiv. Ea are în vedere, în egală măsură, intelectul; emoția primordială e prelucrată și livrată alături de valențe textuale extra-egocentrice. Recunosc că, la început (prin 2013), reflexivitatea asta calculată mi se părea doar o fandoseală tehnicistă, dar parcurgând câteva zeci de volume de poezie maghiară, pot spune că astăzi văd lucrurile... considerabil diferit.

D.P.: Tóth Kinga face performance de poezie sonoră. Simon Márton este poet-slammer. Iar Závada Péter este rapper (într-un trio). Pornesc de la aceste informații ca să te întreb ce amploare au spoken poetry și visual/multimedia poetry în Ungaria. Și încă o întrebare aici. Manifestările de (acest) gen reprezintă doar o formulă prin care autorii își promovează poezia sau capătă valențele unor noi forme artistice de tip sincretic, dincolo de poezie?

Mihók Tamás: Slam poetry (și toate manifestările poetice conexe) are o tradiție remarcabilă în Ungaria. Există concursuri de profil pentru liceeni și ruin pub-uri și alte tipuri de local specializate pe găzduirea unor astfel de evenimente ce îmbină textul cu ritmul/muzica și cu prezența/mișcarea scenică. Cei pe care i-ai numit sunt, totodată, mentori ai generațiilor mai tinere de slammeri.

La întrebare însă nu cred că sunt în măsură să răspund, întrucât mi-e greu să ghicesc intențiile fiecărui autor în parte privind aceste participări. Tind să cred, totuși, că poeții maghiari nu urmăresc să se promoveze cu orice preț, ci să își antreneze creativitatea textuală în medii cât mai diverse.

D.P.: Către Saturn, înot conține câte o scurtă prezentare, precedată de o fișă critică semnată de André Ferenc, a fiecăruia dintre cei cincisprezece poeți antologați. Aleg trei poeți care îmi plac în mod deosebit (din motive diferite și, firește, subiective): Izsó Zita. Sirokai Mátyás. Tóth Kinga. Hai să apăsăm un buton afectiv, încercând să-i aducem pe cei trei mai aproape de cititorii români: te invit să construiești câte o sintagmă (sau o scurtă propoziție), în cheie imagistico-emoțională, care să îl/o definească pe fiecare dintre ei, deopotrivă ca om și ca poet (ori scoțându-le la lumină, cumva, legătura organică dintre biografie și creație).

Mihók Tamás: Grozavă idee. Mă bag, dar, ca să risc și mai mult, voi apela și la niște analogii îndrăznețe:

Izsó Zita este Olga Ștefan a poeziei maghiare. Inteligentă, chic, construind meticulos poemul vers cu vers. Vorbim de producții complexe în care nu ai senzația nicio clipă că eul s-a pierdut printre volutele textului.

Sirokai Mátyás este un metisaj poetic reușit între Andrei Doboș și Bogdan Tiutiu. Un naturist meditativ (aparent) tripat. E percuționist, face șpagatul, umblă pe frânghie, stă atârnat cu picioarele de crăci sau, în echilibru, pe cap, fără să se folosească de mâini. E un personaj admirabil, care prețuiește liniștea lăuntrică. Mi-e tare drag și felul cum scrie, se subînțelege. Aș vrea să-i traduc un volum în viitorul apropiat.

Tóth Kinga se plasează undeva între Gabi Eftimie și biocharia mea, având și versuri care o apropie mai mult de poete experimentale precum Anca Bucur. Căutați-i pe youtube actele performative!

D.P.: Suntem la o lectură publică, iar poetul Mihók Tamás este invitat să citească, pe nepregătite – trișăm, bineînțeles :) –, doar un poem semnat de (alt) tânăr poet din Ungaria. Care este prima lui alegere?

Mihók Tamás: Depinde de impulsul momentului. Acum, de pildă, aș merge pe poemul lui Sirokai Mátyás, intitulat Împărăția cerurilor (p. 150):  

„Replica replicii, numită și omul nou, reflectă chipul creatorului său, însă de creatorul creatorului său a ajuns la distanţe intangibile. Faleze fusiforme, pe care degeaba le-ai urca, iar privind de pe ele în jos ai vedea platourile unor lumi tot mai îndepărtate, treptele astea ale replicării ne-au călăuzit aici, pe planeta asta care se rotește în lumină ca dervișii, iar în beznă, precum ecoul. Senzaţia că am fi abandonaţi în cosmos e nutrită de credinţa în legea comprimării, potrivit căreia întotdeauna creatorul e mai mare decât creaţia sa, încât cel făurit niciodată nu-și va putea cuprinde făuritorul. Dacă este adevărat că spaţiile ce ne-nconjoară ne înghit fără să ne predea într-o formă nouă vlăstarelor unui alt platou, înseamnă că expediţia noastră a eșuat din matcă, și degeaba am mai orbecăi în beznă după cel ce ne-a iubit înainte ca noi să ne iubim.”

__________

Izsó Zita:

Identitate

La adăpost,
cei sosiți din țări diferite
încercau stângaci să se consoleze. Apoi s-au liniștit,
au înțeles că nu trebuie să se iubească,
că ajunge dacă ridică de pe jos două pietre de dimensiuni aproape identice,
iar după ce căile lor se vor fi despărţit
și niciunul nu-și va mai putea aminti numele celuilalt,
vor ști că undeva cineva posedă o piatră similară,
cu care, oricâtă durere i-ar fi cauzat,
nu a distrus nimic,
nu a spart vreun geam,
căreia nu i-a vorbit, pe care nu a-nfășat-o,
și n-a zdrobit cu ea scăfârliile celor
ce zbierau violent,
și pe care o poartă pur și simplu, aşa cum o poartă şi ceilalți.
Și, pe zi ce trece, îi simte greutatea din ce în ce mai puțin.
 

Tóth Kinga: 

vlăstar 001. eclipsă de soare

ne înmuiem în sere primim
dozele amplificate de vitamine și lumină
ne afişăm indicatorii de creștere
înăuntru ne răspândim mai rapid dar cu toții tânjim
la apele de-afară în care pescuiesc stoluri
de pelicani și va veni momentul prelung
când schimbarea orei se va compromite
soarele va fi atunci un disc fără cadrane
între noi și pelicani apa
ne va ajunge ne vom opri în sfârșit

Sirokai Mátyás:

Ce mă impinge către înălțimi, și de ce tocmai în copaci. Ce impărtăşim noi de fapt, şi oare voi izbuti până sus. Ce m-aşteaptă între crengi, de ce mă simt ocrotit acolo, prin frunziș. Cine mă goneşte pe verticală. Încotro. Dacă aș fi arbore. Dacă mi-aş părăsi corpul pentru el. Dacă aş sta pe loc o viaţă întreagă, una mult încetinită. Dacă aș fi al tuturor. Dacă mai pot fi așa, biped cum sunt, arborele cuiva.


(Către Saturn, înot - tineri poeți din Ungaria, antologie de Mihók Tamás, Casa de Editură Max Blecher, 2021)

__________ 

Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Despre așteptare, erotism și singurătatea călătorului în poezia lui Immanuel Mifsud

Volumul Rapoarte confidențiale (Casa de Editură Max Blecher, 2019), semnat de scriitorul maltez Immanuel Mifsud, cuprinde opt cicluri de po...