20/01/22

Dan Cristian Iordache: „O carte e ca o ființă umană pentru cel care o scrie”

Scrisori pentru Saraswati, cea mai recentă carte de poezie semnată de Dan Cristian Iordache (Editura Eikon, 2021), este, cred că nu doar pentru mine, una dintre surprizele editoriale cel puțin plăcute ale anului trecut, cu a sa „poeticitate calmă și reflexivă, senzorială și bine măsurat livrescă” (Claudiu Komartin).

După Abel și eu (2010), Karawane (2012), Avatarurile domnului Oanea (2013), Semn spre bine (2014) și Diafan (2019) – pentru a enumera, cronologic, volumele sale anterioare – Scrisori pentru Saraswati reușește să treacă „peste mai multe praguri”, după cum remarcă poetul Radu Andriescu pe coperta a patra a volumului.

Despre Saraswati și poezia ce stă sub semnul zeiței hinduse, Dan Cristian Iordache a povestit în interviul de mai jos – ce are, la rândul lui, o istorie interesantă, derulată pe parcursul a câteva luni, și care, potrivit spuselor interlocutorului meu, ar fi primul pe care îl dă (sau care i se ia).

***

Dana Pătrănoiu: Volumul dumneavoastră se deschide cu un motto-argument care „luminează” și, în același timp, eclipsează, indicând multiple căi de receptare a poemelor. V-aș întreba totuși, de ce această zeiță și nu o alta? Cine este Saraswati pentru poetul Dan Cristian Iordache?

Dan Cristian Iordache: Voi începe cu întrebarea finală. Saraswati este o prezență, nedefinită strict de fizicalitate. Cu toate acestea, strălucirea ei poleiește (mai mult) unele persoane. Forma este un mijloc, o condiție, un punct de plecare. Pentru mine, Saraswati este o prezență inspirațională, cu o latură preponderent feminină.

Am ales-o pe zeița Saraswati din multiple motive. Mitologia hindusă mi se pare, personal, mai plină de forță. Saraswati e partea feminină a creatorului Brahma, o privilegiată în sensul harului. E zvăpăiată, îl sfidează chiar pe Shiva demolatorul – cel puțin așa am citit. E patroana artelor, are finețe. După ce am publicat cartea cu acest titlu, prietenul meu David Greensdale mi-a spus că, în Țara Galilor, există o revistă literară notabilă, cu numele Saraswati. Alt amănunt care mi s-a părut interesant. Când am dat search pe Google, am aflat că: „Top 43 Goddess Saraswati: Names For Baby Girl With Meaning: Akshara: Akshara, meaning ‘letter’”. Deci, scrisoare este unul dintre numele zeiței, chiar primul recomandat. Ultimul argument pentru titlul cărții ar fi că am o afinitate spirituală, cel puțin așa cred, cu Shivananda, iar numele complet al acestuia este Shivananda Saraswati, al doilea nume fiind în general omis.

D.P.: Aveți nu mai puțin de opt epistole-poeme (dacă am numărat corect) adresate/dedicate acestei zeițe. Mai degrabă unei prezențe feminine compozite și evanescente, portretizată aluziv și contradictoriu. (Are o față „de copil/ un corp flasc și alb ca mătasea”, un „păr castaniu inoxidabil”; după ce a înviat „nu a mai fost aceeași persoană”, i-ați tot scris 30 de ani „pe vechea adresă, din strada Ștefan cel Mare” , iar în ultima epistolă ce-i este adresată, zeița nu se întrupează nicicum, fiind doar un destinatar-pretext.) Dacă e să vorbim despre grupajul „Dragă Saraswati”, vă întreb care este firul poetic care leagă aceste texte.

Dan Cristian Iordache: Firul care leagă aceste poeme este unul simplu. Mă refer la persoane care există în viata mea exterioară sau interioară – și cărora le-am atribuit denumirea zeiței, pentru a pune în lumină conștiința lor germinativă. În unele poeme, am încercat să mixez, să creez colaje din vise și observații pragmatice.

În final, e vorba despre aceeași zeiță, cea care transmite sau infuzează totul. Un cumul de trăsături care poate fi accesat. Există un poem în volum în care am fost destul de explicit, vorbind despre Eva.

D.P.: Doi învățători hinduși, Krishnananda și Shivananda sunt alte două personaje cărora expeditorul Dan Cristian Iordache le adresează gânduri mai mult sau puțin conectate la spiritualitatea indică. Juxtapunerile de tipul „uneori mă gîndesc la Bacău alteori la fiul omului./ de-acolo de sus din Olimpul sfinților ce părere are despre noi sau despre Shiva?” voalează mesajul poetic și, într-o anumită măsură, chiar figurile-reper ale epistolelor. Ce reprezintă, totuși, cei doi în viața dumneavoastră spirituală și, apoi, cu ce semnificație i-ați învestit în constructul poetic al volumului?

Dan Cristian Iordache: Pe Krishnananda l-am cunoscut personal, am fost invitatul său la un ashram în Rishikesh, cu mulți ani în urmă. Acesta a fost discipolul lui Shivananda, care avea asupra mea o forță magnetică, pe care nu mi-o explic. Mai sunt si alții, cum ar fi părintele Stăniloae pe care îl vizitam, în perioada studenției, pe strada Tuturor Sfinților, dacă îmi amintesc bine. Au fost mult mai multe scrisori, una singură scrisă chiar pe hârtie – unui duhovnic sau patriarhului Daniel. Pe multe le-am eliminat din volum, pentru coerență. Au fost incluse doar aceste texte, care vorbesc despre persoane inspiraționale din viața mea, pe care le-am conectat cu Saraswati. Nu sunt un adept sau vreun inițiat al acestei zeițe; evident, ea e doar un construct literar.

D.P.: Nu păreți a fi un poet asumat politic și, totuși, în poezia dumneavoastră își face loc un anumit tip de subversiune (politică, civică etc.) – uneori echivocă și depliată, alteori exprimată fățiș, cu o contondență ironic-amăruie. Mă opresc la două dintre poemele dvs. foarte coerente narativ, care evocă evenimente și persoane din trecutul național comun. Cum au apărut, cum au crescut… „James Baker” și „Măi dragă”? De ce tocmai ei?

Dan Cristian Iordache: La această întrebare aș începe cu o confesiune. Chiar aveam o valiză de ziare, adunate prin 1990 și citeam presa aceea incredibil de abundentă și nouă, apăruse și Cristoiu și mă gândeam că poate o să ajung ziarist, deși eram student la construcții. Dar mergeam și la cursurile de istoria artei de la Universitate, dacă tot eram în București. Am început să scriu un fel de articole-scrisori, din revoltă, referitoare (adresându-se) diferitelor personaje politice. Interacționam cu mulți oameni. Cu corturarii din Pasajul Universității și chiar cu un ziarist francez de la „L’Express”. Mi se părea că exista un fir invizibil care ne leagă, că exista un viitor pentru care merita să ne zbatem. În acea perioada aveam si un mentor – sort of – din urbea mea, fusese șeful departamentului de arhitecți din Ministerul agriculturii. Proaspăt pensionat, avea o prietenă care lucra la Agerpres. Mă bombarda cu tot felul de informații. Acela e omul cui? România era un câmp de luptă invizibil – pentru că nu se vedea nici pe internet, nici laTeleviziunea Română Liberă. Mă descărcam scriind.

Le scriam si fetelor care îmi plăceau. Scrisori lungi. Unele îmi răspundeau. Când terminam o scrisoare, simțeam că mi-am îndeplinit misiunea. Apoi, prin 2010, am citit o carte de Saul Bellow, care începe cu povestea unui intelectual aparent dereglat mintal, care scrie scrisori random, în special personajelor istorice – și mi-a plăcut mult ideea. După această lungă paranteză… „Măi dragă” și „James Baker”, chiar dacă dintr-o altă generație, sunt contemporani cu noi.

D.P.: „mi-e teamă de o anume adâncime, distanță, cuști,/ alunecări /…/ dar, de dimineață, mi-a fost frică de poeți” Ați reușit să vă învingeți măcar parte dintre temeri pentru a vorbi despre teamă? Ați reușit să vă depășiți temerile scriind despre ele? De ce altceva (altcineva) vă temeți? 

Dan Cristian Iordache: În legătură cu scrisul, am avut un soi de chemare. Sau doar o atracție oarbă. Am fost dezamăgit când am simțit că scrisul nu poate vindeca chiar totul… Că e doar o formă de terapie. Cioran spunea că nu ar trebui scrise decât cărțile cu cuțitul la gât. Ca să ajung totuși la întrebarea ta, pot să afirm – deși e ceva mai personal – că nu mi-am depășit temerile. Cu toate acestea, încerc să dezvolt o modalitate de a le privi mai de la distanță. Scrisul mă poate ajuta să fac lucrul acesta.

D.P.: Spuneți: „Poate e dragoste,/ dar nici asta nu știm., Poate e o ciocnire de particule sau doar lumină (Scrisoarea I) și „să primești sărutul cu fruntea senină cu inima/ acordată ca un pian.” (Dragă Saraswati). Pornind de la aceste versuri, v-aș întreba câtă lumină, câtă seninătate și câtă dragoste simțiți că ar (mai) încăpea în zilele noastre tulburi din ultima vreme?

Dan Cristian Iordache: Nu mă pot pronunța în privința cuantumului luminii si dragostei care mai pot încăpea în această lume, dar cred că este încă foarte multă nevoie de ele. Se inventează necesități false, care estompează nevoile importante. Mi se pare că trăim într-o epocă lipsită de acea sete care te face liber, fericit și conștient. Mai ales acum, în ultimii ani, tendințele spre materialism și fizicalitate par a ne conduce spre o dictatură privată.

D.P.: În prezentarea de pe coperta a patra a volumului, Radu Andriescu spune: „E greu să zic cât de mult îmi place când văd că un poet trece brusc de la nivelul 3 al poeziei la 13. În imaginarul meu de cititor. Sau de la 11 la 14, nu contează numerele: când trece, într-un singur volum, peste mai multe praguri.” Simțiți că ați trecut peste (mai multe) praguri cu acest volum de poezie? Ați ajuns, nu neapărat la o formulă care vă exprimă plenar, cât la o cale iluminată poetic pe care vreți să o urmați mai departe?

Dan Cristian Iordache: Radu are dreptate, în mare măsură; am văzut că și Claudiu Komartin a spus cam același lucru. Pe undeva, ceea ce scriu eu era tot acolo, dar pentru că nu mă consider scriitor, am avut anumite rețineri – psihologice, cred. Nu am ajuns la acele formule sau la acea cale iluminată (prea mult spus). Scriu dintr-o nevoie de echilibru și asta îmi dă bucurie. Aș vrea să ofer acest lucru și altora. Nu știu unde duce drumul ăsta, uneori am impresia că nu are nicio legătură cu literatura.

D.P.: Ce planuri mai schițați, ce termene vă mai propuneți, ce mai construiți? Încotro, acum?

Dan Cristian Iordache: În momentul de față, îmi doresc doar să scriu. Îmi place să scriu și trebuie să mai și citesc. Nemaivorbind că lucrez în alt domeniu. Mi se pare dificil să scrii, să aduni un volum, să-l editezi, să-l publici și să încerci să-l vinzi – pe o piață inexistentă. O carte e ca o ființă umană pentru cel care o scrie – așa cum, de fapt, e și un tablou, un film sau o melodie (pentru autorii acestora). Necesită efort, energie, timp dedicat. Sper să reușesc să pun laolaltă texte coerente într-o nouă carte, dacă nu în 2022, în 2023. 

__________

Dragă teamă

când eram copil mi-era frică de șerpi, de caracatița
uriașă, de rechini și albinele ucigașe.
într-o drumeție cu tata am întâlnit un șarpe, dar
înainte ca frica să se instaleze mi-a captat atenția
strălucirea lui.

între timp, am adunat o bibliotecă de spaime. unele
cresc, altele le expulzez spre frontiera finală.

într-o bună zi m-au speriat avocații, polițiștii, cutia
poștală, cutia toracică, în altă zi politicienii

sau muncitorii în construcții de odinioară, cu dinții
fărmați și ochii îmbălsămați în alcool.

mi-e teamă de o anume adâncime, distanță, cuști,
alunecări ‒ nu sunt sigur de mine,

dar, de dimineață, mi-a fost frică de poeți
(de subtilitatea lor șerpească), de strălucirea lor
ca mierea cadavrelor.

Scrisoarea I

Așa cum tu nu știi nimic despre tine ‒
nici eu nu știu.
Te privesc de la o distanță ușor temporală,
gesturile tale imită o mișcare care, în fapt,
e o adaptare
la ceea ce crezi.

O reflexie a unui laborator îmbrăcat
cu un voal purpuriu
ce urcă
pe fluviu în sus.

În același timp, cu o simultaneitate poate muzicală,
nici eu nu știu nimic despre mine ‒ poate ai aflat.

Degetele noastre pot atinge o dimensiune arzătoare
deasupra unui nor moale.
O profunzime de zăpădă.
Te privesc fără să gândesc. Poate e dragoste,
dar nici asta nu știm.
Poate e o ciocnire de particulele sau doar lumină.

Dragă București

n-am fost în multe orașe mari sau am dormit
prea mult diminețile.

la 6 cobori în șosea. iei de la automat o cafea
proastă. asta e tot. poți să închizi ochii.
sau cum preferi.

e un râu deasupra. pe margine pietre mari,
ca în imaginație. pe malurile întortocheate
multe spălătorese.

peste oraș este o mare spălătorie. iese mult jeg,
cum lovesc fetele somnoroase pietrele.
albul rămâne.

nu sunt bulevarde prea largi, poduri și grădini
renumite. dar este o iertare gigantică. o fabrică
în fiecare cartier.

forfotă, sunete și o istorie emoțională. în zece
minute râul e un uriaș care recită sonete. lumea
ascultă și trece mai departe.

(Dan Cristian Iordache, Scrisori pentru Saraswati, Editura Eikon, 2021)

__________ 

Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Despre așteptare, erotism și singurătatea călătorului în poezia lui Immanuel Mifsud

Volumul Rapoarte confidențiale (Casa de Editură Max Blecher, 2019), semnat de scriitorul maltez Immanuel Mifsud, cuprinde opt cicluri de po...